În capitolul 22 din cartea Geneza vedem imaginea dragostei lui Dumnezeu faţă de noi oamenii:
„După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam şi i-a zis: „Avraame!” „Iată-mă!”, a răspuns el. Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.” Avraam s-a sculat dis-de-dimineaţă, a pus şaua pe măgar şi a luat cu el două slugi şi pe fiul său, Isaac…. Şi au mers astfel amândoi împreună. Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său, Avraam, a zis: „Tată!” „Ce este, fiule?”, i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: „Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?” „Fiule”, a răspuns Avraam, „Dumnezeu însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot.” Şi au mers amândoi împreună înainte. Când au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar şi a aşezat lemnele pe el. A legat pe fiul său, Isaac şi l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi Avraam a întins mâna şi a luat cuţitul ca să înjunghie pe fiul său. Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri şi a zis: „Avraame! Avraame!” „Iată-mă!”, a răspuns el. Îngerul a zis: „Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” Avraam a ridicat ochii şi a văzut înapoia lui un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş; şi Avraam s-a dus de a luat berbecul şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său. Avraam a pus locului aceluia numele: „Domnul va purta de grijă”. De aceea se zice şi azi: „La muntele unde Domnul va purta de grijă”.[1]
Cel mai important lucru din vieţile noastre este întâlnirea noastră cu Domnul Isus. La sfârşitul istoriei omenirii un singur lucru rămâne, iar lucrul acesta nu se referă la nimic din ceea ce am făcut noi sau din ceea ce am agonisit pe acest pământ, ci dacă am avut o zi în care ne-am întâlnit cu Dumnezeu şi dacă ne-am cerut iertare pentru păcatele noastre. Domnul Isus pentru aceasta a venit şi a murit pe acest pământ, pentru a ne da iertare de păcate.
Cu toţii am comis păcate grave împotriva lui Dumnezeu, dar El, în mila Lui, doreşte să şteargă toate păcatele noastre şi să ne curăţească prin sângele Fiului Său. Într-o zi El ne va pune sub ochi tot ceea ce am făcut în ascuns, astfel că nu ne vom putea dezvinovăţi în faţa Lui. Domnul Isus este Mântuitorul omenirii şi El doreşte să salveze orice suflet de sub legăturile păcatelor.
Avraam era un om credincios între cei din vremea lui, el trăia în mijlocul unor oameni cu o gândire stricată, de aceea Dumnezeu îl scoate din casa tatălui său şi-l pune deoparte pentru lucrarea pe care avea să o facă prin el. La şaptezeci şi cinci de ani Avraam iese din Ur, şi timp de două zeci şi cinci de ani aşteaptă făgăduinţa pe care i-o făcuse Dumnezeu, şi anume că va avea un fiu. Avraam ajunge în ţara Canaan şi după o minune înfăptuită de Domnul, el ajunge să aibă un fiu cu soţia lui căruia îi pune numele Isaac. Cu toate că Avraam era foarte înaintat în vârstă, având o sută de an de ani, iar Sara soţia lui nouă zeci şi nouă de ani, vede împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu prin faptul că i s-a născut un fiu.
Se pare că Isaac avea aproximativ cincisprezece ani în acest capitol. Isaac era singurul fiu al lui Iacov pe care-l iubea. Domnul îi spune lui Avraam să-l ia pe singurul lui fiu preaiubit pentru a-l aduce ca jertfă pentru El. În mintea omului aceasta era o nebunie pentru că Dumnezeu nu cerea jertfe umane şi, în al doilea rând, nu s-ar mai fi putut împlini făgăduinţa prin care Domnul îi jurase lui Avraam că el va fi tatăl multor oameni.[2] Avraam nu a stat pe gânduri, ci el l-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta îi este socotită drept neprihănire. Dis de dimineaţă el se duce pe muntele pe care i-l indicase Domnul Dumnezeu împreună cu fiul lui, pe muntele Moria care se afla la marginea oraşului care pe vremea aceea se numea Salem, iar astăzi se numeşte Ierusalim. Aceste lucruri se întâmplau cu două mii de ani înainte de venirea Domnului Isus în lume, iar Avraam se întâlnise cu împăratul Salemului, Melhisedec care era preot al lui Dumnezeu. Oamenii din acea vreme îl cunoşteau pe Dumnezeu. Pentru ca el să ajungă la muntele Moria, trebuia să intre prin oraşul Salemului.
În acelaşi loc unde a fost răstignit Domnul Isus, Dumnezeu îi ceruse lui Avraam să-l aducă pe Isaac ca jertfă. Dumnezeu vroia să ne facem să înţelegem ce durere provoacă jertfa unui fiu tatălui său care îl iubea mai presus de orice. Avraam era cel care trebuia să-şi jertfească propriul fiu, iar durerea din inima lui era una de neimaginat. Isaac înţelesese că el urma să fie arderea de tot, pentru că timp de trei zile cărase lemnele pe care urma să fie adus ca jertfă, fără să aibă mielul pentru arderea de tot. Probabil că Avraam chiar i-a spus cine urma să fie mielul de jertfă, iar Isaac nu s-a împotrivit. Avraam credea că Dumnezeu putea să-l învieze din morţi pe Isaac, pentru ca făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de el să se împlinească. Când Avraam se pregăteşte să-l jertfească pe Isaac, Îngerul Domnului, adică Domnul Isus priveşte scena aceasta şi îl opreşte. Dumnezeu vede că iubirea lui Avraam pentru El era mai presus de iubirea pe care o simţea faţă de fiul său Isaac.
Avraam pune locului în care trebuia să-l jertfească pe Isaac numele „Domnul va purta de grijă.” Dumnezeu Însuşi urma să poarte de grijă pentru acea jertfă care era Domnul Isus, singurul lui Fiu preaiubit. Două mii de ani mai târziu pe muntele la care „Domnul va purta de grijă” pe acelaşi drum cu lemnul crucii în spate urcă Domnul Isus, iar jertfa lui este dusă la capăt. El era Mielul de jertfă, Cel care ridica păcatul lumii. Toate păcatele noastre au fost puse asupra Lui, Domnul s-a încărcat cu mizeriile noastre şi mânia lui Dumnezeu se pune asupra Lui din cauza noastră. Domnul Isus se pune între noi şi Dumnezeu, iar Domnul Isus se ruga de pe cruce: „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!” Domnul avea putere să se coboare de pe cruce, să renunţe la a ne mai salva, dar nu a făcut acest lucru ci a mers până la capăt. Un verset din biblie ne arată cum era inima lui Dumnezeu faţă de noi, nişte oameni păcătoşi: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”[3]
În cartea Luca este descrisă această scenă a mâniei lui Dumnezeu care căzuse peste Fiul Lui: „Pe când Îl duceau să-L răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirena, care se întorcea de la câmp; şi i-au pus crucea în spinare, ca s-o ducă după Isus. În urma lui Isus mergea o mare mulţime de norod şi femei care se boceau, îşi băteau pieptul şi se tânguiau după El. Isus S-a întors spre ele şi a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi însevă şi pe copiii voştri. Căci iată vor veni zile, când se va zice: „Ferice de cele sterpe, ferice de pântecele care n-au născut şi de ţâţele care n-au alăptat!” Atunci vor începe să zică munţilor: „Cădeţi peste noi!”, şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!” Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” Împreună cu El duceau şi pe doi făcători de rele care trebuiau omorâţi împreună cu Isus. Când au ajuns la locul numit „Căpăţâna”, L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta, şi altul la stânga. Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”[4]
Domnul Isus a suferit chinuri nespuse stând timp de şase ore pe cruce, ore în care a curs tot sângele din Trupul Lui vărsându-se pe pământ. Lucrul despre care ni se va cere socoteală este care a fost atitudinea noastră în faţa jertfei Domnului Isus.El a fost sacrificat ca miel de jertfă pentru noi, care eram vrăjmaşii lui Dumnezeu prin păcatele noastre. Aceasta este esenţa creştinismului iar dacă inimile noastre sunt reci în faţa morţii Fiului lui Dumnezeu nu vom scăpa nici noi de mânia lui Dumnezeu care va cădea peste toţi cei care nu au crezut în jertfa Lui.
Domnul Isus şi-a dat viaţa de bună voie, nu a fost obligat de Tatăl. În faţa crucii trebuie să avem o atitudine de pocăinţă, pentru că din cauza noastră a suferit Fiul lui Dumnezeu. Trebuie să ne plângem păcatele noastre, să cerem îndurare de la Domnul Dumnezeu pentru ca să ni se şteargă păcatele şi să nu cădem sub judecată.
„Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.”[5] Atât de mare a fost dragostea lui Dumnezeu faţă de fiecare om de pe acest pământ. Noi ne putem arăta dragostea faţă de Dumnezeu dacă ne pocăim de păcatele noastre şi dacă Îl urmăm pe El prin credinţă tot restul vieţii noastre. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.”[6]
Dumnezeu încă mai transformă vieţile oamenilor care stau înaintea Lui cu pocăinţă, cu lacrimi şi durere pentru păcatele lor. Dacă vom dori să-L cunoaştem pe El ni se va face cunoscut, pentru că asta este dorinţa lui Dumnezeu pentru noi, să ne facă copii ai Săi care vor fi cu El în veşnicie. Să nu stăm nepăsători în faţa mântuirii Domnului Isus, pentru că Tatăl este pe punctul de a începe judecata, şi de a pedepsi pe toţi cei care L-au respins pe singurul Lui Fiu.
