Prorocul Zaharia ne amintește că Dumnezeu este Creatorul și El poate să intervină în treburile lumi noastre. El a creat ființele umane cu trup, suflet şi duh, după chipul lui Dumnezeu, capabile să intre în relație cu Dumnezeu şi să-L cunoască prin Duhul Sfânt care e în noi. Noi ar trebui să ne concentrăm toate atenția noastră pe Dumnezeu și pe mântuirea pe care o aduce El peste toată lumea, dar și peste poporul Israel.
Prorocul Zaharia descrie o vreme când atenția lumii întregi se va concentra mai mult pe Ierusalim: Iată, voi preface Ierusalimul într-un potir de amețire pentru toate popoarele dimprejur şi chiar pentru Iuda, la împresurarea Ierusalimului. În ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica, vor fi vătămați, şi toate neamurile pământului se vor strânge împotriva lui.(Zaharia 12:2-3). Aceasta înseamnă că va veni o vreme în care statutul Ierusalimului va preocupa toate țările iar cei care se vor ridica împotriva lui, vor avea de suferit. Astăzi statutul Ierusalimului este un punct de maxim interes pe agenda națiunilor lumii.
Profeția se referă la o perioadă de timp mult mai îndepărtată decât cea în care a trăit şi a scris Zaharia (487 îHr). La acea vreme, după întoarcerea poporului evreu din robia babiloniană şi reclădirea celui de-al doilea Templu, Ierusalimul fusese reconstruit. Potrivit profeției din Daniel 9.26, în timpul celui de-al doilea Templu, Mesia va veni și „va fi stârpit” după care Templul și Ierusalimul vor fi dărâmate. ”După aceste șaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, și nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea (Ierusalim) și Sfântul Locaș (Templul), și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ține până la sfârșit, și împreună cu el, și pustiirile”. Domnul Isus a împlinit această profeție la prima Sa venire, în vremea celui de-al doilea Templu, ca Mesia – rob al durerii obișnuit cu suferința, ca să-și dea viața ca jertfă de ispășire pentru păcatele lumii.
După 40 de ani Templul și Ierusalimul au fost dărâmate de romani, exact cum prorocise Domnul Isus pe când intra în Ierusalim, cu puțin înainte de răstignire. Când S-a apropiat de cetate și a văzut-o, Isus a plâns pentru ea și a zis: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ti dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strânge din toate părțile: te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” (Luca 19:41-44)
Ceea ce ne poate da pacea este cunoașterea lui Dumnezeu prin Mesia care a venit să ne răscumpere și curând va reveni pentru salvarea poporului Israelului și a lumii întregi. Pasajul din Daniel şi Luca face legătura între căderea Ierusalimului de la 70 d.Hr și nerecunoașterea lui Domnului Isus ca Mesia în timpul vieții lui. Însă eliberarea Ierusalimului va veni în urma recunoașterii Domnului Isus ca Mesia (Zaharia 12.10). După dărâmarea Ierusalimului va urma o lungă perioadă în care orașul va fi stăpânit (condus) de neamuri iar poporul evreu va fi împrăștiat în toată lumea: Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști, să știți că atunci pustiirea lui este aproape. Pentru că va fi o strâmtorare mare în ţară şi mânie împotriva norodului acestuia. Vor cădea sub ascuțișul sabiei, vor fi luați robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de Neamuri, până se vor împlini vremurile Neamurilor. (Luca 21:20-24).
Prin expresia până se vor împlini vremurile Neamurilor, Domnul Isus arată că stăpânitorii care conduc Ierusalimul dintre neamuri nu vor fi permanenți, ci va exista o vreme în care poporul evreu se va întoarce în ţara lui Israel. La o anume vreme nespecificată din viitor, conducerea Ierusalimului va reveni poporului evreu. În timpul domniei neamurilor o putere mai presus de toate va pune stăpânire pe Ierusalim. În 638 dHr, califul Omar a cucerit Ierusalimul pentru islam, confiscând zona Muntelui Templului şi transformând locul cel mai sfânt pentru poporul evreu în altar musulman în Domul (Moscheea) Stâncii, construit în 691 şi Moscheea Al Aqsa construită în anul 701.
Islamul consideră că a înlocuit ambele religii, iudaismul și creștinismul și că, în această eră islamul trebuie să fie religia dominantă. De asemenea, potrivit cu gândirea islamică – dacă musulmanii au cucerit o dată un teritoriu, atunci locul acela este veşnic al lor. Semnificativ, clădirea Domului Stâncii are de jur împrejurul cupolei inscripții care afirmă: „Mesia, Isus fiul Mariei, a fost doar un mesager al lui Dumnezeu” și neagă pe Domnul Isus ca Mesia, Mântuitorul şi Fiul lui Dumnezeu. Se spune că cei care cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi că Dumnezeu este o trinitate Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ar „trebui să înceteze”. Din perspectiva creștinismului, aceasta este de fapt un text antihrist (1 Ioan 2.22-3).
Domnul Isus a vorbit despre „urâciunea pustiirii” stând în locul sfânt (adică în zona Templului). Musulmanii mai sunt convinși, pe baza unor versete din Coran, că Mohamed a făcut o călătorie fantastică la cer pornind de la moscheea Al Aqsa din Ierusalim pe calul alb numit al Baraq. Acest fapt este problematic deoarece moscheea Al Aqsa nu a fost construită până în 701 şi Mohammed a murit în 632. Din aceasta cauză, Ierusalimul a devenit pentru islam al treilea oraş sfânt, după Mecca şi Medina.
Domnul Isus a spus că la a doua Lui venire, statutul Ierusalimului se va schimba, nu va mai fi călcat în picioare de neamuri (adică condus de ne-evrei). Prorocul Zaharia ne spune că Ierusalimul, în ultimele zile, va fi în centrul atenției lumii și controversele vor conduce la un mare conflict care va avea loc „în ziua aceea” (în ultimele zile ale acestui veac).
Astfel, evenimentele din ultimii 100 de ani confirmă această prorocie. În primul rând, în 1917 britanicii au luat de la turci Ierusalimul, punând capăt numeroaselor secole de dominație musulmană. Declarația Balfour din 1917 afirma că „Majestatea Sa consideră favorabilă stabilirea unei patrii a evreilor în Palestina”. Britanicii şi-au călcat promisiunea de a susţine o patrie evreiască în Palestina. A fost nevoie de ororile îngrozitoare ale Holocaustului pentru a determina Declaraţia ONU de împărţire a Palestinei în 1947 şi înființarea statului evreu Israel în 1948. După primul război arabo-israelian, Ierusalimul a fost împărțit, cu jumătatea de vest în Israel şi jumătatea de est în Cisiordania, administrată de iordanieni. Orașul Vechi din Ierusalim, unde sunt locurile sfinte biblice, cădea în jumătatea arabă a orașului unde era interzis accesul poporului evreu. Ca urmare a Războiului de Șase Zile din 1967, Israelul a ocupat tot Ierusalimul și zona din Cisiordania, zona biblică din Iudeea şi Samaria. Însă Israelul a plasat zona Muntele Templului, unde sunt moscheile Domului Stâncii şi Al Aqsa sub jurisdicție islamică. În 1980 Israelul a emis Legea Ierusalimului, afirmând că Ierusalimul este capitala Israelului. În 1993 a fost semnat Acordul de la Oslo prin care s-a convenit să se depună eforturi în vederea încheierii unui acord de pace, care până în prezent a devenit propunerea „soluţiei a două state”. Aceasta înseamnă crearea unui stat palestinian în Cisiordania și Gaza, care teoretic, ar recunoaște şi ar trăi în pace cu Israel. Acest lucru a ridicat problema statutului Ierusalimului.
În ciuda angajamentului ONU şi a marilor puteri ale lumii (în special ONU, SUA, UE și Rusia) până în prezent nu s-a ajuns la nici un acord și nu s-a găsit nici o soluție. Ierusalimul este ,,o piatră de poticnire” pentru toate națiunile, exact așa cum a profețit Zaharia că va fi în ultimele zile ale acestui veac. Zaharia continuă să descrie cum țările lumii se adună împotriva lui Israel, o temă care se mai găsește în altă parte în Scriptură cu privire la ultimele zile, de exemplu Ioel 3.9-12 şi Apocalipsa 16.14 (Armaghedon).
În acest moment extrem de critic Israel va chema pe Domnul. Teroarea şi confuzia vor lovi pe dușmanii Israelului, pentru că slava Domnului va coborî asupra poporului Lui și îi va întări în marele conflict în jurul Ierusalimului (Zaharia 12.4-9). În acest moment poporul lui Israel va alerga la Domnul ca să-i salveze iar El le va revela cine este adevăratul Mântuitor: Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut. (Zaharia 12:10)
Evreii se vor pocăi şi vor crede şi astfel se deschide un izvor de binecuvântare, care va duce la cunoașterea singurului Dumnezeu adevărat şi eliberarea de dușmani.
În profeţii, în zilele din urmă, poporul evreu va reveni în ţara lui Israel, va fi o vreme de necaz dar şi o revărsare a Duhului Sfânt ( Ioel 2.28-29, Isaia 32.15, 44.3, Ezechiel 39.29, 36.26-7). În Cartea Zaharia, revărsarea Duhului Sfânt va revela pe Cel care a fost străpuns. Această revărsare a Duhului va convinge oamenii de păcatul respingerii lui Isus ca Mesia, va duce la pocăinţă şi credinţă şi vor înţelege cine este Isus şi valoarea primei Lui veniri când s-a dat ca jertfă pentru păcatele lumii. Prorocul Zaharia continuă să arate că această revărsare de har îi va pregăti pentru iminenta şi glorioasa Lui revenire cu mare putere și slavă. Pe măsură ce oamenii îşi vor întoarce privirile spre Domnul Isus, Duhul Sfânt va da înțelepciune și pricepere.
Termenul a mai fost folosit în contextul din Numeri 21.9 unde oamenii își aținteau privirile la șarpele de aramă după ce au fost mușcați de șerpii veninoși. Moise a făcut un șarpe de aramă și l-a pus într-o prăjină; și oricine era mușcat de un șarpe şi privea spre șarpele de aramă, trăia. (Numeri 21:9).
Domnul Isus folosește această imagine a șarpelui în pustie ca o paralelă cu răstignirea Sa, în Ioan 3.14-17: Şi, după cum a înălțat Moise șarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălțat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. (Ioan 3:14-17) Pe măsură ce-şi vor întoarce privirile spre Domnul, vor fi cuprinși de un duh de pocăinţă (elai). Ei plâng şi îşi mărturisesc păcatul şi vor fi împăcați cu El. Ca urmare, un izvor de binecuvântare va fi deschis: În ziua aceea un izvor se deschide pentru casa lui David şi pentru locuitorii Ierusalimului, pentru păcat şi necurăţie. Acest izvor a fost deschis cu secole în urmă, când Domnul Isus s-a dat ca jertfă unică pentru păcatele omenirii. Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii şi-a dat sângele pentru păcatele noastre în vremea Paştelui evreiesc. De atunci, oricine vine la Domnul cu pocăință şi credință şi crede în Isus ca Mântuitor, poate afla iertarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu. Sângele lui Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu ne curăţeşte de orice păcat. Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. (1Ioan 1:8-9)
Atunci poporul Israel va folosi cuvintele din Cartea Isaia 53 ca pe o rugăciune de pocăință şi credință în Cel care a venit deja să ne răscumpere: Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. (Isaia 53:3-6). Domnul să ne ajute pe fiecare să ne rugăm cu pocăință și credință așa cum a fost prorocit și despre poporul Israel.
