1. Sărbătoarea trâmbițelor
Paștele se ținea în ziua a paisprezecea a primei luni. Snopul din cele dintâi roade era adus a doua zi după sabatul care urma Paștelui. Cincizecimea, 50 de zile mai târziu, avea loc deci în prima jumătate a celei de a treia luni. Urmează o lungă întrerupere până în luna a șaptea, în care trei sărbători urmează rapid una după alta.
În luna a șaptea, Dumnezeu își reia legăturile cu Israel, producând o trezire care trebuie să ducă mai departe la smerirea pentru a putea, în sfârșit, să introducă poporul în binecuvântarea milenară, a celor șapte zile ale Corturilor. (Zaharia 12).
Astfel, profetic, a șaptea lună este „sfârșitul“ planului lui Dumnezeu, împlinirea căilor Sale. Această sărbătoare are și pentru noi o aplicație. După ce ai fost adus la Domnul Isus și ți-ai pus încrederea în sângele Său care spală orice păcat, după ce ai învățat să umbli despărțit de rău în noutatea vieții, ai luat prin credință binecuvântările aduse de Duhul Sfânt, cu timpul spinii cresc și împiedică sămânța bună să se dezvolte. Lenea aduce somnul, iar diferite obișnuințe apar în viața noastră, o anumită plictiseală ne stăpânește. E timpul deci ca Dumnezeu să ne trezească. Sau poate nu-i un declin, ci doar faptul că Dumnezeu vrea să ne facă să progresăm duhovnicește. Indiferent de motiv, Dumnezeu ne trezește prin trâmbița Cuvântului Său, pentru a ne aduce din nou în lumină. E singura sărbătoare care are loc în prima zi a lunii, la lună plină (Psalmul 81:3). Începe un nou ciclu, o nouă reflectare a luminii lui Hristos.
„Deșteaptă-te, tu care dormi, scoală-te dintre cei morți şi Hristos va străluci peste tine“ (Efeseni 5:14).
„Fiindcă știți în ce timp ne aflăm; este ceasul să vă treziți din somn... Noaptea este foarte înaintată, se
apropie ziua“ (Romani 13:11,12). Omul care doarme poate fi confundat cu un mort, dar el are încă viață și are nevoie doar să fie trezit. Ce atitudine va lua Dumnezeu? Nu de reproșuri, deși acestea ar fi justificate, ci „Hristos va străluci peste tine“.
Așa cum se vede sub Ezechia sau Iosia sau în timpul lui Zorobabel, lui Ezra sau Neemia, trezirea începe mai întâi individual. Nu-i vorba de a-i critica pe alții sau mărturia adunării, ci de a te pocăi mai întâi tu și de a te smeri, aşa cum cere starea lucrurilor în care ești amestecat (Neemia 1:7; Daniel 9:15). „Dar chiar acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi cu bocet“. (Ioel 2:12). Dacă simțim o scădere a nivelului duhovnicesc în diferite adunări, o dare înapoi a evlaviei, să ne uităm mai întâi la greșelile noastre și la starea casei noastre. Cum stăm cu citirea Cuvântului în familie? Dar citirea personală de dimineață? Atunci când Dumnezeu lucrează clar la trezirea sufletelor în creștinătate, rămânem somnolenți? Trebuie să știm bine că fără un duh de smerenie nu poate exista trezire nici în noi, nici în casele noastre, nici în mărturia colectivă. Orice trezire nu duce întâi la bucurie, ci la întristare, la ziua Ispășirii, care urmează la câteva zile după Sărbătoarea trâmbițelor.
2. Sărbătoarea ispășirii
Când vedem mai adânc cât de mare a fost prețul plătit de Domnul Isus ca să șteargă păcatul dinaintea lui Dumnezeu, atunci am făcut primul pas prin credință spre înnoirea vieții. Recunoscând ruina din viața noastră ajungem să prețuim mult mai bine lucrarea de pe cruce d Domnului Isus pentru noi şi valabilitatea ei înaintea lui Dumnezeu. (Levitic 16:1)
Verdețurile amare ale Paștelui simbolizează căința sufletului care înțelege că prin păcatele sale, a produs suferințele Domnului Isus Hristos. Pentru credincios reprezintă contemplarea suferințelor lui Hristos cu și conștientizând ce a putut să facă păcatul din viața lui. Privind crucea, descoperim gravitatea răului în ochii lui Dumnezeu, încrezându-ne însă în același timp în faptul că El a primit darul. De mai multe ori în Levitic se repetă următoarea propoziție: „Să vă smeriţi sufletele“. Cât de mult urăște Dumnezeu păcatul, dacă a trebuit ca Domnul Isus să fie făcut păcat pentru ca noi să fim îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu!
În Leviticul 16 ni se prezintă două serii de jertfe: Aaron oferea pentru el și pentru casa lui un vițel pentru
păcat și un berbec ca ardere-de-tot. Apoi oferea pentru popor doi țapi pentru păcat și un berbec pentru
arderea-de-tot. Vedem în darul pentru Aaron și casa lui, lucrarea lui Hristos pentru Biserică, în timp ce
jertfa pentru popor ne vorbește mai mult de însemnătatea crucii pentru Israel.
Doi țapi erau oferiți pentru popor, țapul Azazel (adică izgonit sau ispășitor) era adus viu înaintea Domnului, celălalt înjunghiat. Pe capul țapului Azazel, preotul trebuia să mărturisească toate nelegiuirile fiilor lui Israel și toate fărădelegile lor. Țapul era trimis în pustie și purta asupra lui toate nelegiuirile lor. El se ducea singur în ţinutul nelocuit unde va muri sub judecată. Azazel, ţapul care se duce, este simbol al lui Hristos care ia asupra lui greşelile noastre, ispăşindu-le sub judecata lui Dumnezeu. El e pedepsit în locul vinovaţilor: „Noi rătăceam cu toţii... Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor“ (Isaia 53:6). El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn. Dar pentru ca această lucrare să devină valabilă pentru noi, trebuie ca fiecare să-şi mărturisească păcatele şi să accepte că pentru acele păcate El a trebuit să moară. Țapul ca jertfă pentru păcat era înjunghiat și sângele lui dus dincolo de perdea, în acel moment preotul era singur (Levitic 16:17):
Dacă sângele şi tămâia nu puteau fi prezentate decât la altar, trupul victimei era ars afară din tabără:
pielea, carnea, balega. Judecata lui Dumnezeu a căzut în întregime asupra lui Domnului Isus când a suferit dincolo de poartă, departe de Dumnezeu, lipsit de orice legătură cu poporul Său. Nimic din El n-a fost cruțat.
La Paște, temelia mântuirii era sângele pe uși. Dumnezeu vedea sângele și cruța poporul. În ziua Ispășirii, sângele dus în Locul Preasfânt permitea menținerea relațiilor Domnului cu poporul Său. Dar
sângele vițeilor și țapilor, cum ne spune Epistola către Evrei, nu putea să ridice păcatele. Tocmai de aceea Domnul Isus a venit cu propriul Său sânge, a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt și a obținut o răscumpărare veșnică. Capacul ispășirii, în loc să fie scaunul judecății, devenea astfel locul de întâlnire al lui Dumnezeu cu cel credincios (Exod 25:22). Păcatul a fost ispășit, Dumnezeu este slăvit: El este drept când ne iartă. Nu cu sângele țapilor, ci cu sângele Său; nu un act de aducere aminte a păcatului, ci o răscumpărare veșnică; nu arderi-de-tot şi jertfe pentru păcat, ci darul trupului Domnului Isus nu aceleași jertfe repetate mereu, care nu pot ridica niciodată păcatul, ci o Jertfă desăvârșită care S-a oferit singură. Printr-o singură jertfă a făcut desăvârșiți pentru totdeauna pe cei sfinţi. Dumnezeu nu-Şi va mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor. Ei au acum deplină libertate să intre în Locul Preasfânt, în pace, curățiți de o conștiință rea, cu trupul spălat cu o apă curată. Ei se apropie nu din obligație, ci fiindcă doresc să fie în Locul Preasfânt împreună cu Acela pe care-L iubesc, Marele lor Preot.
Ziua Ispășiri nu se termină cu jertfa pentru păcat, ci ajunge la arderea-de-tot (Levitic 16:24). Dacă Domnul Isus a făcut totul pentru noi, pentru a ne șterge greșelile și a ne aduce la Dumnezeu, scopul Său suprem era slava lui Dumnezeu şi împlinirea voii Sale. Păcatul fiind ridicat, greșelile mărturisite, iertarea dobândită, arderea-de-tot oferită, drumul este deschis pentru bucuria de la sărbătoarea Corturilor.
3. Sărbătoarea corturilor
Această sărbătoare, ca și cea a Azimilor, durează șapte zile. Ea este simbol al mileniului și al binecuvântării pământești a lui Israel,
Pentru creștin, umblarea cu Domnul este dovedită prin despărțirea de rău, despre care ne vorbește sărbătoarea Azimilor, și de bucuria părtășiei cu El, prefigurată în cea a Corturilor.
A șaptea și ultima sărbătoare a anului începe în a cincisprezecea zi a luni a șaptea, imediat după cea a trâmbițelor şi a marii zi a Ispășirii. Secerișul și culesul viilor s-au terminat: era vremea odihnei. Odihna finală, reprezentată în special prin ziua a opta cu adunarea ei solemnă, o vom avea deplin doar în casa Tatălui. Dar, până atunci noi avem prin Duhul Sfânt o bucurie anticipată a acestui moment frumos: așezați în Hristos în locurile cerești, anticipăm înălțarea și slava.
În prima zi israeliții trebuie să ia fructe din pomii cei frumoși, ramuri de palmieri şi ramuri de copaci înfrunziți și de sălcii de râu cu care să construiască colibe (corturi) în care trebuiau apoi să locuiască șapte zile în odihna și bucuria țării, dar şi în amintirea traversării pustiei unde timp de patruzeci de ani corturile părinților lor fuseseră ridicate sub arșița soarelui.
La Paşte se împletea totdeauna bucuria eliberării cu amintirea robiei din Egipt, dar la terminarea sărbătorii, israeliții se întorceau în grabă la corturile lor și acolo, timp de o săptămână, mâncau azimi. La Cincizecime, Numele Domnului era centrul bucuriei poporului care Îl înconjura: era bucuria în comuniune, realizată pentru noi prin prezența Duhului Sfânt. Dar la sărbătoarea Corturilor e bucuria pură în timpul unui ciclu complet de șapte zile. Există chiar porunca de a te bucura: „Să te bucuri la sărbătoarea aceasta, tu, fiul tău și fiica ta, robul tău și roaba ta și levitul, străinul, orfanul și văduva care vor fi în cetățile tale“ (Deuteronom 16:14). Orice participant la sărbătoare trebuie să exprime bucuria. Sărbătoare a amintirii şi sărbătoare a bucuriei, sărbătoarea Corturilor era și a odihnei, prin împlinirea făgăduințelor: „Căci Domnul Dumnezeul tău te va binecuvânta în toate roadele tale şi în tot lucrul mâinilor tale“ (Deuteronom 16:15 ).
Această bucurie se menținea timp de șapte zile prin prezentarea în fiecare zi în fața Domnului a unui dar de șapte viței, doi berbeci, 14 miei, un țap ca jertfă pentru păcat (Numeri 29 ).Era nevoie de dar de bunăvoie pentru Dumnezeu (13 viței), dar de jertfă de ispășire (cei 14 miei fără cusur) jertfa pentru păcat (țapul pentru jertfa pentru păcat), pentru că noi n-am ajuns încă la desăvârșirea stării veșnice.
După cele șapte zile, în ziua a opta are loc o nouă adunare solemnă unde se ofereau noi jertfe: era marea zi a sărbătorii. În ziua a opta, care este și ziua învierii, „au început să se înveselească“. Aceasta sărbătoare prefigurează sărbătoarea zilei de bucurie la masa Tatălui, ziua unei mari adunări, care se prelungește în viața veșnică, ziua în care locuința lui Dumnezeu va fi cu oamenii.
În vechime Sărbătoarea Corturilor nu s-a ținut decât sporadic. După venirea în țara promisă, poporul Israel a uitat repede că a fost un popor călător. În mod expres în Vechiul Testament, găsim doar de trei ori sărbătoarea Corturilor sărbătorită conform poruncii.
Prima dată, în timpul lui Solomon, la dedicarea templului, uneltele sfinte şi chivotul sunt împreună în casa lui Dumnezeu, care s-a umplut cu un nor: „Acum, Doamne Dumnezeule, scoală-Te, vino la locul Tău de odihnă, Tu şi chivotul măreţiei Tale!“ (2. Cronici 6:41). Apoi sub Ezra, cu altarul reconstruit şi închinarea restabilită, sărbătoarea a fost din nou ţinută şi au fost oferite arderi-de-tot (Ezra 3:4). De asemenea sub Neemia când poporul a citit atent cărții legii (Neemia 8:13-14). Această carte n-a fost citită în grabă, ci domol, clar, făcând să se înțeleagă ce se citea. Au ascultat cu atenţie, s-au lăsat învăţaţi şi apoi au trecut la fapte. Imediat fiecare a alergat la munte să ia ramuri şi, pe acoperiş, în curte, în curţile casei lui Dumnezeu, pe terenul de la Poarta Apelor şi pe locul de la Poarta lui Efraim s-au ridicat corturi în care au locuit cu bucurie o săptămână. „Din zilele lui Iosua, fiul lui Nun, până în ziua aceasta, nu mai făcuseră fiii lui Israel așa ceva. Și a fost foarte mare veselie“ (Neemia 8:17 ).
Dacă în Vechiul Testament sărbătoarea Corturilor era ca o anticipare a învierii naționale viitoare, în Evanghelii prezintă sărbătoarea este sugerată de ramuri erau presărate sub picioarele Domnului când Se apropia de cetate. Mulțimea Îl recunoștea ca Fiul lui David și Împăratul lui Israel. Dar adevărata sărbătoare a Corturilor nu putea fi ținută mai înainte ca Isus să-Şi fi dat viața (Matei 21; Marcu 11; Ioan 12).
Va sosi timpul când adevărata sărbătoare va fi ținută în tara Canaan și cei mântuiți dintre neamuri se vor sui pentru a lua parte la aceste sfinte şi slăvite solemnități. Israel se va odihni atunci la umbra viței sale şi a smochinului său şi tot pământul se va bucura sub domnia Prințului păcii (Zaharia 14).
În Evanghelia după Ioan ni se spune că Domnul Se suise la sărbătoarea Corturilor și se adresează tuturor: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea“ (Ioan 7:37). În pustie, poporul își potolise setea dintr-o stâncă lovită, a cărei apă le întreținuse viața: „o stâncă duhovnicească şi care venea după ei; şi stânca era Hristos“ (1. Corinteni 10:4). Dar acum toţi cei cărora le era sete se puteau apropia şi, crezând în El, să primească apa vieţii. Există o apă care ţâşneşte în viaţa veşnică. Ea se întoarce în laudă către Domnul Isus care a dat-o. Aici apa curge ca râuri de apă vie din inima credinciosului care vrea să-şi potolească setea. Viaţa primită astfel de la El răspândește urmări binecuvântate pentru toți cei din jur.
Şi Duhul Sfânt poate produce aceste roade binecuvântate, umplând pe răscumpărat cu un Hristos înviat şi slăvit: „va lua din ce este al Meu şi vă va vesti“ (Ioan 16:15). Arvună a moștenirii, El aduce credinciosului gustul mai dinainte al cerului, în așteptarea deplinei manifestări a slavei. Câtă bucurie ne va produce întâlnirea credincioșilor cu Domnul Isus, care va întinde cortul Lui pentru ei și vor fi pururea cu El. Doamne, ajută-ne să intrăm în împărăția Ta și vino mai degrabă la noi. Amin! Domnul Isus să fie cu toți credincioșii Lui adevărați de acum și până în veci. Amin!
