“Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.”
Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.” Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”[1]
Principala problemă pe care Scriptura o ridică asupra vieţii unui om este naşterea din nou. În firea noastră suntem oameni deosebiţi de rău şi pe măsură ce creştem păcatele noastre se vor înmulţi. Inima noastră este plină de nelegiuire şi ea nu poate fi peticită, ci trebuie reînnoită. Dumnezeu l-a creat pe om fără păcat, dar omul prin voinţa lui a ales să asculte de cel rău, dobândind o fire păcătoasă asemenea diavolului.
Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem este că înlăuntrul nostru nu locuieşte nimic bun, ci ne naştem cu o fire păcătoasă. Fiul lui Dumnezeu nu are o fire păcătoasă; nici îngerii din ceruri, nimeni care nu a căzut vreodată în păcat nu are o fire păcătoasă. Sunt numai două categorii de făpturi care au o fire păcătoasă şi aceştia sunt îngerii căzuţi (duhuri necurate) şi omul. Firea păcătoasă a omului trebuie tăiată din rădăcină. Omul cel vechi care trăia în păcate şi în necurăţie trebuie să nu mai existe, iar aceasta poate fi posibil numai prin naşterea din nou.
Când vine Nicodim, un om moral, la Domnul Isus, primul lucru pe care Domnul i-l spune este că el trebuie să se nască din nou, să renunţe la toate gândurile bune pe care le avea despre sine şi să înceapă o viaţă nouă prin pocăinţă.
Creştinul adevărat este cel care este născut din nou, care trăieşte o viaţă total schimbată faţă de ceea ce era înainte, este un om care Îl caută pe Dumnezeu prin sfinţire. În America spre exemplu majoritatea persoanelor îşi spun “creştini” şi totuşi acolo este cea mai mare rată de prostituţie, de crimă şi de tot felul de nelegiuiri. Nimeni nu trebuie să se înşele în această privinţă, ci să se vadă exact aşa cum este în realitate. Domnul Isus îi spune lui Nicodim, care era învăţătorul lui Israel, că trebuie să se nască din nou, să ia viaţa de creştin de la început.
Toţi acei ani de religie şi de tradiţii trebuiau să înceteze, să recunoască că el nu fusese ceea ce a trebuit pentru că nu avea lucrul esenţial care putea să-I transforme viaţa cu adevărat: naşterea din nou. Dumnezeu va respinge orice faptă pe care noi o credem a fi bună, dacă nu suntem împăcaţi cu El prin pocăinţă. Oricât de morali am fi Dumnezeu priveşte la inima noastră, El cunoaşte toate gândurile noastre ascunse, toate dorinţele şi poftele inimilor noastre. Naşterea din nou se produce prin renunţare la tot ceea ce credeam că este bun în noi. Nicodim care înţelesese cuvintele Domnului, şi-a dat seama că acest lucru la vârsta lui este foarte greu, după atâţia ani petrecuţi într-o formă de religie. De aceea Îi adresează Domnului Isus această întrebare: “Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?”[2]
În inima lui Nicodim era o nelinişte, tocmai de aceea a venit la Domnul Isus. Cugetul lui îl acuza şi vedea că avea nevoie de o schimbare. Domnul Isus ştia că Nicodim nu era sigur că va ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Orice om trebuie să aibă această frământare în inima lui. Dumnezeu cunoaşte toate păcatele făcute de noi toţi, dar nu este prea târziu să ne pocăim de faptele noastre cât timp trăim pe acest pământ.
Când Domnul Isus vroia să sublinieze ceva de foarte mare importanţă spune cuvintele: “Adevărat, adevărat îţi spun…”. Dumnezeu are o singură formă de a trata cu firea noastră căzută, şi aceasta este moartea, moartea firii noastre vechi. Omul cel vechi trebuie să moară ca omul duhovnicesc să poată trăi: “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”[3]
Creştinul adevărat se cunoaşte prin faptul că mintea lui este reînnoită, căutările lui sunt diferite de ale lumii, inima lui este lipită de cer şi nu de pământ, mânia lui încetează, cuvintele urâte nu mai există în vocabularul lui, modul lui de a fi şi de a se comporta se schimbă radical. Dumnezeu vrea să schimbe tot ce este rău în noi, El nu acceptă ca noi să facem compromisuri cu păcatul, ci toată inima noastră să fie lipită de El.
Orice naştere din nou autentică porneşte cu această frământare în care omul îşi pune întrebarea ce va face când se va afla în faţa scaunului de judecată a lui Dumnezeu şi va fi osândit din cauza păcatelor lui. Omul trebuie să se pocăiască cu lacrimi şi durere pentru faptele lui rele, pentru felul lui deşert de vieţuire. Dacă nu ne pare rău de trecutul păcătos, nu vom putea scăpa de el. Păcatele săvârşite trebuie să provoace durere şi lacrimi ca omul să se poată pocăi. După momentul pocăinţei omul trebuie să fie de nerecunoscut. Toţi cei care-l cunoşteau înainte trebuie să rămână uimiţi de schimbarea produsă în inima lui care se reflectă în toate faptele exterioare ale vieţii sale.
O altă dovadă a omului născut din nou este că cei din jurul lui îl vor ocărî. Dar şi Domnul Isus, cu toate că era Fiul lui Dumnezeu, a trecut prin aceeaşi ocară pentru că El, prin trăirea Lui, scotea la lumină întunericul din inimile oamenilor produs de păcat. Un om născut din nou are dorinţe noi de a-L cunoaşte mai mult pe Dumnezeu, de a se ruga, de a cânta. El Îl laudă pe Dumnezeu şi doreşte să ducă Evanghelia Lui către toţi oamenii. El Îl doreşte numai pe Dumnezeu şi viaţa veşnică trăită în prezenţa Lui. Cine nu îşi schimbă viaţa în totalitate nu trăieşte după adevărul lui Dumnezeu. Dacă omul permite păcatelor să continue în viaţa lui nu este un creştin adevărat, ci se înşeală singur. Nu există creştin neizbăvit de păcate, pentru că Domnul Isus spune: “Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.”[4]
Când Pavel s-a trezit cu faţa în ţărână, Domnul i-a spus că trebuie să renunţe la toată forma lui de creştinism pentru a o lua de la capăt prin pocăinţă[5]. Lui Pavel i-a luat patru zile să mediteze asupra cuvintelor Domnului şi a ales să şteargă tot ceea ce cunoştea din trecutul lui despre Dumnezeu pentru a se naşte din nou.
Religiozitatea nu salvează pe nimeni, numai pocăinţa şi viaţa transformată de puterea lui Dumnezeu. După Legea lui Israel nimeni nu-l putea dovedi pe Pavel că avea păcate, dar aceste păcate erau ascunse în inima lui şi Domnul Isus le vedea pe toate. După naşterea din nou a lui Pavel, el a luat viaţa lui de credinţă de la început. Duhul Domnului intră în viaţa celui care se pocăieşte şi îi dă putere să trăiască o viaţă în neprihănire. Orice copil al lui Dumnezeu trebuie să-I semene Tatălui Său. Omul născut din nou trăieşte pentru Dumnezeu prin puterea dată lui de Duhul Sfânt.
Nu vom lua nimic cu noi după ce vom pleca de pe această lume. Toate lucrurile ne sunt date de Dumnezeu şi Îi aparţin Lui. Noi suntem administratori ai tuturor lucrurilor pe care ni se pare că le avem: “Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc!” [6] Noi vom stăpâni numai lucrurile pe care le strângem pentru veşnicie “Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine risipeşte”[7], spune Domnul. Cine nu este pentru Dumnezeu în viaţa aceasta îşi risipeşte viaţa veşnică şi se pierde pe sine. Comoara omului născut din nou este Domnul Isus: “Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră.”[8]
[1] Ioan 3:1-8.
[2] Ioan 3:4.
[3] 2 Corinteni 5:17.
[4] Romani 6:14.
[5] Fapte 9:5.
[6] Psalmii 24:1.
[7] Matei 12:30.
[8] Luca 12:34.
