Au început să pândească pe Isus; şi au trimis nişte iscoditori care se prefăceau că sunt neprihăniţi ca să-L prindă cu vorba şi să-L dea pe mâna stăpânirii şi pe mâna puterii dregătorului. Iscoditorii aceştia L-au întrebat: „Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi pe oameni drept şi că nu cauţi la faţa oamenilor, ci-i înveţi calea lui Dumnezeu în adevăr.
Se cuvine să plătim bir cezarului sau nu?” Isus le-a priceput viclenia şi le-a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi? Arătaţi-Mi un ban. Al cui chip şi ale cui slove sunt scrise pe el?” „Ale cezarului”, au răspuns ei. Atunci El le-a zis: „Daţi, dar, cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Nu L-au putut prinde cu vorba înaintea norodului; ci, miraţi de răspunsul Lui, au tăcut.”[1]
Aceşti oameni care s-au apropiat de Domnul puneau întrebări, dar nu pentru a primi un răspuns din partea Lui, ci pentru a-L ispiti. Aceşti oameni şi-au dat pe faţă viclenia din inimile lor. În zilele noastre încă sunt mulţi astfel de oameni care se prefac că sunt neprihăniţi. Inimile noastre sunt cunoscute înaintea lui Dumnezeu, aşa că pe El nu-L poate înşela nimeni. La Dumnezeu trebuie să venim cu inima curată şi cu dorinţa de a afla adevărurile Sale. Oamenii care doar încearcă să-i prindă cu vorba sau să îi pună în încurcătură pe cei care le vestesc adevărul lui Dumnezeu nu au nicio şansă să înţeleagă Evanghelia. Astfel de oameni nu pun preţ pe sufletele lor şi pe ale celorlalţi pentru că nu doresc să audă răspunsul la întrebările lor, ci doar să caute motive de ceartă.
Oamenii care cred că ştiu toate lucrurile, nu pot primi adevărul lui Hristos. Persoanele care au venit să-L prindă cu vorba pe Domnul Isus vroiau să-L pună în încurcătură. Domnul le dă pe faţă inima lor şi le spune că au venit să-L ispitească. Domnul îi îndeamnă să dea Cezarului ce este al Cezarului referindu-se la datoriile noastre legale care trebuiesc achitate: „Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea.”[2]
Aceasta este o lege în Scriptură şi anume să nu datorăm nimănui nimic pentru a putea fi o mărturie în această privinţă. Al doilea lucru pe care vrea Domnul să-l arate prin această afirmaţie se adresează celor care au angajaţi în subordinea lor: „Stăpânilor, daţi robilor voştri ce le datoraţi şi ce li se cuvine, căci ştiţi că şi voi aveţi un Stăpân în cer.”[3] Angajatorul trebuie să fie mărturie pentru cei pe care i-a tocmit la lucru, iar ei trebuie să aibă teamă de Domnul. Domnul ne spune de asemenea că trupului nostru trebuie să-i dăm hrană şi adăpost. Trebuie să îngrijim de trupul nostru pentru că Domnul ni l-a dat. „Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica.”[4]
Uneori ne neglijăm şi nu ne îngrijim aşa cum trebuie. Trebuie să ne gândim ca şi creştini că am fost cumpăraţi cu un preţ şi că nu mai suntem ai noştri, ci ai Domnului. Totuşi în toate lucrurile trebuie să fim cumpătaţi, pentru a nu trece în cealaltă extremă de a acorda trupului nostru o mult prea mare atenţie: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.”[5]
Mâncarea pentru omul care îl caută pe Dumnezeu trebuie să aibă tot atâta valoare cât avea şi pentru Domnul Isus. Cu toate că au existat persoane care spuneau despre Domnul că era „un om mâncăcios şi băutor de vin”[6], acest lucru nu a fost adevărat. Domnul Isus nu punea accentul pe hrană, ci dimpotrivă postea foarte des, acesta fiind un mod de trai pentru El. Nu trebuie nici să ne chinuim trupurile, ci numai să le ţinem sub control ca Dumnezeu să se poată folosi de noi.
Relaţia noastră cu banii trebuie să fie tot relaţia pe care a avut-o Domnul Isus cu banii. El nu avea bani pentru a da darea pentru Templu, ci toţi banii pe care îi strângeau ucenicii îi puneau într-o pungă pe care o ţinea Iuda Iscarioteanul pentru a da ceea ce strânseseră săracilor.
Domnul nu este împotriva oamenilor care au avuţii, dar aceştia trebuie să le administreze după cum le porunceşte El: „Îndeamnă pe bogaţii veacului acestuia să nu se îngâmfe şi să nu-şi pună nădejdea în nişte bogăţii nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele. Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii, aşa ca să-şi strângă pentru vremea viitoare, drept comoară, o bună temelie, pentru ca să apuce adevărata viaţă.”[7] Trebuie să ne păzim de lăcomie pentru a rămâne curaţi înaintea Domnului.
În a doua parte a răspunsului Său, Domnul Isus spune: „Daţi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”. Aceasta este de fapt esenţa răspunsului Domnului. Trebuie ca fiecare dintre noi să ştim mai întâi ce este al lui Dumnezeu. Biblia spune că „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc! Căci El l-a întemeiat pe mări şi l-a întărit pe râuri.”[8] Este drept ca ceea ce a creat Dumnezeu să fie al Lui.
„Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit?”[9] Orice lucru pe care l-am primit este de la Dumnezeu. Fiecare om se naşte cu câte un dar de la Dumnezeu: „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.”[10] Lucrurile acestea vin de la Dumnezeu cu scopul de a fi folosite pentru Dumnezeu. Tot ceea ce primim de la Dumnezeu sunt pentru a fi puse înapoi în slujba lui Dumnezeu. Dacă noi ne însuşim aceste lucruri ca şi cum ar fi ale noastre nu împlinim voia lui Dumnezeu. Un exemplu al omului care nu a pus în slujba Domnului ceea ce primise din mâinile Lui ne este dat în Evanghelia după Luca: „Şi le-a spus pilda aceasta: „Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el se gândea în sine şi zicea: „Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele.” „Iată”, a zis el, „ce voi face: îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi înveseleşte-te!” Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi? Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el, şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu.”[11]
Scopul existenţei noastre trebuie să fie acela de a ne îmbogăţi faţă de Dumnezeu. Dacă nu facem acest lucru vom avea acelaşi sfârşit de care a avut parte acest om bogat. Nu trebuie să ne punem pe noi înainte şi să strângem comori numai pentru a ne fi nouă bine, ci să ne gândim că tot ceea ce avem este de la Dumnezeu şi are scopul de a fi folosit în slujba Lui.
Tot ce suntem şi tot ce avem este pentru Dumnezeu, nu pentru noi. De multe ori avem iluzia că aceste lucruri sunt ale noastre, dar nu este deloc aşa. La un moment dat va trebui să ne înfăţişăm înaintea Domnului pentru a da socoteală de modul în care am administrat ceea ce ne-a dat El în folosinţă. Să avem mare grijă cum folosim lucrurile noastre. Trebuie să fim cu toţii ispravnici credincioşi. Dacă punem lucrurile pe care le posedăm în slujba noastră, Îl coborâm pe Dumnezeu de pe tronul Său, făcându-ne pe noi înşine stăpâni.
Al treilea lucru pe care Domnul vrea să Îl spună este că sufletele noastre sunt ale Sale. El este cel care a suflat suflare de viaţă în noi: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.”[12] Ceea ce ne deosebeşte pe noi oamenii de animale este sufletul nostru care este viu şi veşnic. Noi avem conştiinţă de sine, avem liberă voinţă şi avem gândul veşniciei în noi. Oamenii au conştiinţa binelui şi a răului în ei. De aceea Domnul spune în pilda cu omul bogat că îi va cere înapoi sufletul, pentru că sufletul ne este dat de la Dumnezeu. Sufletul omului nu va muri niciodată pentru că este parte din Dumnezeu şi are suflarea Lui în el.
Din această cauză suntem îndemnaţi în Cuvântul lui Dumnezeu să nu dispreţuim veşnicia sufletelor noastre şi locul unde vor ajunge ele: „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii când vei zice: „Nu găsesc nicio plăcere în ei”; până nu se întunecă soarele şi lumina, luna şi stelele, şi până nu se întorc norii îndată după ploaie; până nu încep să tremure paznicii casei şi să se încovoaie cele tari până nu se opresc cei ce macină căci s-au împuţinat; până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre până nu se închid cele două uşi dinspre uliţă când uruitul morii slăbeşte, te scoli la ciripitul unei păsări, glasul tuturor cântăreţelor se aude înăbuşit, te temi de orice înălţime şi te sperii pe drum; până nu înfloreşte migdalul cu peri albi, şi de abia se târăşte lăcusta; până nu-ţi trec poftele, căci omul merge spre casa lui cea veşnică, şi bocitorii cutreieră uliţele; până nu se rupe funia de argint, până nu se sfărâmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor şi până nu se strică roata de la fântână; până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.”[13]
Fiecare suflet va trebui să se prezinte într-o stare de curăţie înaintea lui Dumnezeu. El nu va primi în Împărăţia Sa pe cei care nu au ştiut să ierte greşelile altora, pe cei care au trăit o viaţă egoistă, negândindu-se la Dumnezeu, ci numai la ei, pe cei care au trăit în păcate crezând că numai ei le cunosc, cu toate că Dumnezeu vede inimile noastre şi ştie ce ascunde fiecare om.
Pentru a putea fi curaţi de orice nelegiuire trebuie să ne cerem iertare lui Dumnezeu, să ne pară rău de toate relele din viaţa noastră şi să stăruim în bine. Dacă nu vom proceda astfel, vom fi trăit în zadar. Trebuie să ne facem timp pentru Dumnezeu şi pentru veşnicia sufletului nostru.
[1] Luca 20:20-26.
[2] Romani 13:7, 8.
[3] Coloseni 4:1.
[4] Efeseni 5:29.
[5] Luca 21:34.
[6] Luca 7:34.
[7] 1 Timotei 6:17-19.
[8] Psalmul 24:1,2.
[9] 1 Corinteni 4:7.
[10] Iacov 1:17.
[11] Luca 12:16-21.
[12] Geneza 2:7.
[13] Eclesiastul 12:1-7.
