„Într-o zi de Sabat, Isus a intrat în casa unuia din fruntaşii fariseilor, ca să prânzească. Fariseii Îl pândeau de aproape. Şi înaintea Lui era un om bolnav de dropică. Isus a luat cuvântul şi a zis învăţătorilor Legii şi fariseilor: „Oare este îngăduit a vindeca în ziua Sabatului sau nu?”
Ei tăceau. Atunci Isus a luat de mână pe omul acela, l-a vindecat şi i-a dat drumul. Pe urmă le-a zis: „Cine dintre voi, dacă-i cade copilul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată afară, în ziua Sabatului?” Şi n-au putut să-I răspundă nimic la aceste vorbe. Apoi, când a văzut că cei poftiţi la masă alegeau locurile dintâi, le-a spus o pildă. Şi le-a zis: „Când eşti poftit de cineva la nuntă, să nu te aşezi la masă în locul dintâi; ca nu cumva, printre cei poftiţi de el, să fie altul mai cu vază decât tine, şi cel ce te-a poftit şi pe tine şi pe el să vină să-ţi zică: „Dă locul tău omului acestuia.” Atunci, cu ruşine, va trebui să iei locul de pe urmă. Ci, când eşti poftit, du-te şi aşează-te în locul cel mai de pe urmă; pentru ca atunci când va veni cel ce te-a poftit să-ţi zică: „Prietene, mută-te mai sus.” Lucrul acesta îţi va face cinste înaintea tuturor celor ce vor fi la masă împreună cu tine. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat.”[1]
În urmă cu două mii de ani Domnul Isus este invitat să prânzească într-o casă. Toată istorisirea din acest capitol din Luca se petrece în acea casă, într-o zi de sabat în casa unuia dintre fruntaşii fariseilor. La aceasta masă sunt invitaţi şi mulţi farisei care veniseră cu scopul de a-L pândi pe Domnul Isus, cu toate că El ştia cu ce scop a fost invitat în casa acelui fariseu, a acceptat să mănânce acolo.
În acel loc era prezent şi un om bolnav de dropică. În momentul în care Domnul îi întreabă pe farisei dacă este bine ca să se facă vindecări în ziua Sabatului, aceştia aleg tăcerea. Nu întotdeauna tăcerea este dovadă de înţelepciune, pentru că, în acest caz, tăcerea fariseilor era dovadă de împotrivire. Domnul le explică imediat de ce este îngăduit să facă vindecări în ziua Sabatului dând exemplul unui copil sau al unui animal căzut într-o fântână, pe care nimeni nu l-ar lăsa să moară acolo din pricina Sabatului. Aceasta era motivaţia pentru care El vindeca şi anume iubirea Lui faţă de oameni. Călăuzirea Domnului Isus din cei trei ani şi jumătate de lucrare a fost aceasta „Milă voiesc, nu jertfă.”[2] Acest lucru ar trebui să-l înţelegem şi noi că este mai importantă relaţia cu omul decât programele sau religia. În ziua alergării noastre după sufletele pierdute, programul şi religia nu au nicio valoare în faţa Domnului Isus.
Domnul nu a intrat niciodată în formele oamenilor religioşi pentru că El a căutat întotdeauna aprobarea lui Dumnezeu şi nu a oamenilor. În acea stare de tensiune care apăruse în casă, de la versetul 7 Domnul pune şi mai multe paie pe foc spunând o altă pildă. Văzând că toţi îşi alegeau cele mai bune locuri la masă El spune pilda celor poftiţi la cină pentru a da pe faţă ceea ce ascundeau fariseii în inimă, şi anume dorinţa de înălţare a sinelui. Nu-l scuteşte de mustrare nici pe cel care le era gazdă, dându-i de înţeles că el a invitat pe cei mai bogaţi oameni la masa lui ca aceştia să-l invite la rândul lor. Domnul îi îndeamnă pe farisei să invite la mesele lor pe cei săraci care nu au cum să le răsplătească dărnicia. Domnul Isus nu ataca pe nimeni cu Cuvântul Său, ci El mustră şi pedepseşte pe toţi cei pe care îi iubeşte.[3]
Noi suntem obişnuiţi să ne măgulim unii pe ceilalţi ca să nu deranjăm pe nimeni cu nimic, dar la Dumnezeu lucrurile nu stau aşa. El trebuie să arate păcatul din inima omului ca acesta să-l recunoască şi să se pocăiască de el. Domnul căuta să-i trezească pe aceşti oameni din starea de înşelare în care se aflau pentru ca ei să-şi salveze sufletele. În esenţă reproşul Domnului la adresa lor era mândria de care dădeau dovadă. Cuvântul lui Dumnezeu ne va lovi mereu în locul în care ne doare ca să fim curăţaţi. Cuvântul Domnului sapă adânc, El este ca un ciocan care sfărâmă inima noastră şi ca o sabie cu două tăişuri.
Unul dintre oamenii care stăteau la masă cu El crezând că va detensiona atmosfera spune aceste cuvinte: „Ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu!”. Omul acesta a spus trei adevăruri prin afirmaţia lui:
- Fariseii cunoşteau că urma să vină Împărăţia lui Dumnezeu.
- Fariseii ştiau că cei care vor fi în Împărăţia lui Dumnezeu vor fi nişte oameni fericiţi veşnic.
- Fariseii ştiau că în Împărăţia lui Dumnezeu se va prânzi.
Cuvintele Domnului Isus care sunt vrednice de crezut au fost acestea: „Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi prorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară. Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu.”[4] Deci va fi o Împărăţie şi va fi şi o masă. Cel care pregăteşte masa este Dumnezeu şi orice om este invitat să participe fără bani şi fără plată. Domnul spune că la ceasul cinei a trimis pe robul Său care poate fi orice om care vesteşte Evanghelia Domnului Isus.
Prima scuză de care se lovesc robii Domnului este legată de posesiuni: „Am cumpărat un ogor şi trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierţi.” Aceasta este o scuză penibilă deoarece nimeni nu ar putea să-şi cumpere un teren fără ca mai întâi să-l fi văzut. Cea de-a doua scuză se referă la munca excesivă: „Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc: iartă-mă, te rog.” Aici se aplică acelaşi lucru ca şi la prima scuză. E ca şi cum în zilele noastre ne-am cumpăra cinci maşini, ca mai apoi să ne ducem să facem proba dacă sunt funcţionale. A treia scuză este legată de legăturile familiare: „Tocmai acum m-am însurat şi de aceea nu pot veni.” Chiar dacă această persoană s-ar fi însurat ar fi putut răspunde invitaţiei Domnului şi ar fi putut merge la cină împreună cu soţia lui. În Israel omul care abia se însura era scutit timp de un an de zile de militărie şi de datoriile sociale.
Domnul vrea să arate cât de stupide şi ilogice sunt scuzele oamenilor care resping Evanghelia. Cuvântul lui Dumnezeu în întregime este ca un mecanism care trebuie pus cap la cap, piesă cu piesă. În această pildă găsim cele trei piedici care îl împiedică pe om să vină la Dumnezeu şi ale urmării lui Dumnezeu. „Prima piedică sunt posesiunile materiale şi grija omului pentru acestea. În pilda semănătorului Domnul spune că îngrijorările lumii acesteia şi înşelăciunea bogăţiilor fac Cuvântul Lui neroditor în oameni. A doua piedică este munca fără cumpătare. Trebuie să muncim cu toţii dar cu limite. Omul acesta spune că a cumpărat cinci perechi de boi şi se ducea să-i încerce la ceasul cinei. Acesta este un om care nu contenea să muncească. Cea de-a treia piedică în a veni la Domnul este familia. Omul va fi judecat fiecare în dreptul lui aşa că soţul sau soţia nu vor avea nicio scuză înaintea lui Dumnezeu dacă au refuzat Cuvântul Evangheliei pe motiv că unul dintre ei este necredincios şi că nu ar vrea să provoace discuţii în familie.
Casa Domnului se va umple cu oameni la care nu ne aşteptăm. După cum în vremea Domnului Isus cei care veneau la El erau vameşii, prostituatele şi tâlharii, aşa va fi şi în zilele noastre când Dumnezeu va chema oameni de la drumuri şi de la garduri pentru a-i invita la cina Fiului Său. În zilele noastre oamenii sunt împiedicaţi de prosperitatea, de munca şi de familiile lor.
Domnul tratează cu toate aceste trei lucruri şi le ia în ordine inversă punând ca primă piedică în a-L urma pe El familia. „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu.”[5] Domnul nu ne cheamă la El numai ca să primim mântuirea şi apoi să ne trăim viaţa cum vrem, ci El vrea ca noi să fim ucenici ai Săi. Ucenicul învaţă de la maestrul lui cum să fie ca el. Dacă nu suntem ucenicii Săi, nu vom fi mântuiţi la sfârşitul vieţii noastre. Familia nu trebuie să fie o piedică în a-L urma pe Domnul. Dacă nu mergem în urma Domnului Isus mergem pe drumul celui rău pentru că o cale de mijloc nu există. Dacă iubim orice altceva în viaţa noastră mai presus de Dumnezeu, nu suntem vrednici să fim ucenicii Lui. Dacă nu suntem dispuşi să-I dăm viaţa Domnului, nu putem spune că suntem mântuiţi. Starea noastră spirituală nu trebuie să ne influenţeze în relaţia noastră cu Domnul. Cine Îl slujeşte cu adevărat pe Domnul va avea parte de prigoană chiar din partea celor din casa lui.
Nu există ucenic care să nu lucreze pentru stăpânul lui. Trebuie să ne gândim serios cât timp muncim pentru noi înşine şi cât timp muncim pentru Domnul. Primii creştini erau cu totul dedicaţi Domnului, iar locurile lor de muncă se transformau în locuri sfinte. Domnul spune foarte clar că dacă vom avea ce mânca şi cu ce ne vom îmbrăca ne va fi de ajuns.[6] Dacă nu ne lepădăm de tot ce avem nu putem fi ucenicii Lui. Nu trebuie să ne lege nimic de pământ şi inimile noastre trebuie să fie dezlipite de toate posesiunile noastre. Ceea ce avem cu adevărat este ce clădim în urma noastră pentru Dumnezeu.
[1] Luca 14:1-11.
[2] Matei 12:7.
[3] Apocalipsa 3:19.
[4] Luca 13:28,29.
[5] Luca 14:26.
[6] Matei 6:25.
