Mai întât câteva cuvinte despre autor. John Bunyan a fost un predicator englez din secolul al XVII-lea, care a petrecut 12 ani în închisoare datorită credinţei sale creştine şi a scris peste 40 de cărţi. Cea mai cunoscută dintre scrierile sale este Călătoria Creştinului, una dintre cele mai faimoase şi populare cărţi din toată istoria lumii.
El a redactat această scriere pe când era doar un tânăr, despre modul în care un înger a fost trimis de către Domnul pentru a-i arăta raiul şi iadul. Aceasta este o carte redând un aspect real, nu este o alegorie sau o scriere ficţională. Înţelegând faptul că toate viziunile trebuie judecate conform Bibliei, cele ce urmează sunt foarte scripturale, ajutându-l pe tânărul John să devină un mare om al lui Dumnezeu.
Capitolul 1. Planificarea suicidului
Când oamenii duc o viaţă de păcat şi realizează că au motive să se teamă de dreapta judecată a lui Dumnezeu, încep să-şi dorească să nu existe niciun Dumnezeu care să-i pedepsească. Apoi, încetul cu încetul, se înşeală singuri spunându-şi că El nu există şi căutând argumente cu care să-şi susţină opinia. Am avut parte de nefericita experienţă de a cunoaşte o astfel de persoană, care îmi spunea mereu că nu este Dumnezeu, nici diavol, nici rai sau iad.
Prima dată când l-am auzit vorbind m-am cutremurat, dar a continuat atât de des, încât am început să mă gândesc la ce spunea. Din acel moment, mintea mea a devenit confuză, aşa că nu mai puteam să-mi amintesc adevărurile despre Dumnezeu, care mai înainte îmi erau atât de clare. Cu cea mai mare groază, am pus totuşi la îndoială adevărul existenţei Sale. Înainte, nu mi-aş fi părăsit nădejdea de a ajunge în rai nici pentru toate bogăţiile din lume, dar acum nu mai eram sigur că există un astfel de loc.
Fiind tot mai confuz, m-am dus la unul dintre prieteni pentru a căuta ajutor. El n-a putut decât să râdă de temerile mele, afirmând că-i este milă de slăbiciunea mea. Discuţiile cu el însă doar m-au făcut mai confuz, până în punctul în care viaţa mi-a devenit o povară. Mi-e imposibil să descriu agonia sufletului prin care treceam, ajungând la limita disperării.
M-am gândit: "De ce să rătăcesc între disperare şi speranţă? N-ar fi mai bine să-mi pun capăt zilelor şi să aflu care este adevărul?" Am decis astfel să mă sinucid.
Într-o dimineaţă, m-am dus într-o pădure din apropiere, unde mă gândisem să-mi pun planul în aplicare. Dar, înainte de a lua cuţitul, am auzit o şoaptă misterioasă spunându-mi:
– Nu te arunca în pedeapsa veşnică dându-i satisfacţie duşmanului sufletului tău. Lovitura de moarte, care eşti pe punctul de a ţi-o da, îţi va pecetlui condamnarea. În cazul în care există un Dumnezeu, cum de altfel şi există, mai poţi spera să primeşti milă din partea Lui, dacă te distrugi intenţionat pe tine însuţi, care ai fost creat după chipul Său?
De unde a venit această şoaptă misterioasă, nu ştiu, dar cred că a fost de la Dumnezeu; pentru că a venit cu atâta putere încât m-a făcut să arunc cuţitul, descoperindu-mi marele rău al sinuciderii. Oroarea faţă de ceea ce fusesem pe punctul de a face m-a făcut să tremur atât de rău, încât cu greu mai puteam sta în picioare. Am recunoscut că eliberarea mea a venit de la Domnul şi am început să-mi arăt recunoştinţa mulţumindu-I. Am îngenuncheat pe pământ şi m-am închinat Lui, cerându-I să scoată întunericul din sufletul meu, astfel încât să nu-I mai pun la îndoială din nou existenţa sau marea Sa putere, pe care tocmai o experimentasem.
Dintr-o dată am fost înconjurat de o lumină glorioasă, mai strălucitoare decât orice văzusem mai înainte. Am văzut venind spre mine o persoană slăvită, ca un om, dar înconjurat cu raze de lumină şi slavă care străluceau din el pe măsură ce se apropia. Am încercat să mă ridic, dar n-am avut putere, aşa că am căzut cu faţa la pământ. În timp ce m-a ridicat şi m-a întărit, i-am spus:
– O, strălucitorul meu salvator, cum ar trebui să-mi arăt recunoştinţa şi să mă închin ţie?
Cu măreţie şi blândeţe mi-a răspuns:
– Dă laudele tale lui Dumnezeu, nu mie, care sunt doar un slujitor al Său, ca şi tine. Am fost trimis de către Cel a cărui existenţă ai negat-o atât de mult în ultima vreme, ca să te opresc din căderea în dezastrul etern.
M-am simţit atât de nevrednic, încât am putut doar să strig:
– Oh, nu merit această milă şi îndurare!
Mesagerul ceresc mi-a răspuns:
– Când Dumnezeu a vrut să aibe milă de tine, nu s-a uitat la nevrednicia ta, ci la bunătatea Lui fără margini şi la dragostea Lui enormă. El a văzut cum marele vrăjmaş al sufletelor căuta să te distrugă, dar te-a sprijinit prin puterea Lui. Astfel, în timp ce Satan credea că eşti terminat, lanţul ţi-a fost rupt, iar tu ai scăpat. Aceste cuvinte m-au determinat să izbucnesc în cântare, lăudându-L pe Mântuitorul meu şi recunoscând că numai El este Dumnezeu.
Capitolul 2. Dincolo de soare şi de stele
Mesagerul ceresc mi-a spus apoi:
– Ca să nu te mai îndoieşti niciodată de realitatea lucrurilor veşnice, am venit să ţi le arăt, nu numai prin credinţă, ci şi prin vedere. Îţi voi arăta lucruri care nu au fost încă văzute de ochiul muritor şi, pentru aceasta, ochii tăi vor fi întăriţi ca să privească lucrurile cereşti.
Am fost foarte surprins de cuvintele îngerului şi m-am îndoit că aş fi capabil să rezist acestei experienţe. I-am spus:
– Cine ar fi în stare să suporte o astfel de privelişte?
El mi-a răspuns:
– Bucuria Domnului va fi tăria voastră!
După ce a spus aceste vorbe, m-a apucat de mână zicând:
– Nu te teme, căci sunt trimis să-ţi arăt lucruri pe care nu le-ai mai văzut. Apoi, înainte să pot conştientiza, m-am trezit cu mult deasupra pământului, care părea acum să fie foarte mic.
După aceea, i-am spus călăuzei mele strălucitoare:
– Te rog să nu te superi dacă îţi voi pune o întrebare sau două.
El a răspuns:
– Vorbeşte. Este datoria mea să-ţi dau răspunsuri, căci sunt un duh trimis să-ţi slujească ţie şi celor care vor moşteni mântuirea.
Apoi i-am zis:
– Te rog să-mi spui despre acel loc întunecat de mai jos, care a devenit din ce în ce mai mic, în timp ce ne-am înălţat la cer şi care pare mult mai întunecat acum, de când am ajuns în această zonă de lumină.
Călăuza mea a răspuns:
– Acest punct mic, care acum pare atât de întunecat şi dispreţuit, este lumea în care ai trăit. Pentru a obţine o mică parte din acel loc de pe pământ, mulţi oameni şi-au riscat şi şi-au pierdut sufletele nemuritoare; suflete atât de preţioase, încât Prinţul Păcii a spus că, dacă un om ar câştiga toată lumea, acest lucru nu ar egala o pierdere atât de mare. În timp ce te-ai înălţat mai mult spre cer, lumea a apărut tot mai neînsemnată şi aşa va fi pentru toţi cei care îşi vor ridica prin credinţă inimile deasupra ei. Dacă fiii oamenilor ar putea însă vedea lumea aşa cum este, nu ar mai râvni după lucrurile ei ca acum, dar, din păcate, ei sunt într-o stare de întuneric. Şi ce este mai rău – le place să umble în acest întuneric. Deşi Prinţul Luminii a venit în mijlocul lor şi le-a arătat adevărata lumină a vieţii, ei umblă în continuare în întuneric şi nu se îndreaptă spre lumină, pentru că faptele lor sunt rele.
L-am întrebat apoi:
– Ce sunt acele mulţimi de forme negre şi oribile care plutesc în aer, deasupra lumii? Mi-ar fi fost foarte frică de ele, dar am văzut că, pe măsură ce ai trecut prin mijlocul lor, au fugit, poate pentru că nu puteau să suporte strălucirea ta.
La aceasta, el mi-a răspuns:
– Sunt îngerii căzuţi care, din cauza mândriei şi răzvrătirii lor, au fost alungaţi din cer. Ei au voie să umble prin văzduh printr-un decret al Celui Atotputernic, dar sunt păstraţi pentru marea zi a judecăţii. Li se permite să coboare în lume, atât pentru încercarea celor aleşi, cât şi pentru condamnarea celor răi. Şi, deşi vezi că au acum forme negre şi oribile, ei au fost odată fii ai luminii. Erau îmbrăcaţi în haine glorioase de slavă, ca acea pe care mă vezi pe mine purtând-o. Pierderea demnităţii, cu toate că a fost rezultatul păcatului lor voit, îi umple cu mânie şi ură împotriva Dumnezeului binecuvântat, de a cărui putere şi măreţie se tem.
– Spune-mi, am zis eu, nu mai au nicio speranţă de a fi împăcaţi cu Dumnezeu din nou, după o anumită perioadă de timp, măcar o parte dintre ei?
– Nu, deloc. Sunt pierduţi pentru totdeauna. Ei au fost primii care au păcătuit, fără să fi avut vreun ispititor, şi au fost cu toţii aruncaţi din cer dintr-o dată. Pe lângă toate acestea, Fiul lui Dumnezeu, binecuvântatul Mesia, unicul prin care mântuirea poate fi câştigată, nu a luat asupra Sa natura îngerilor. El a lăsat ca îngerii apostaţi să piară cu toţii, luând asupra Sa doar sămânţa lui Avraam. Din acest motiv au atâta ură împotriva fiilor oamenilor, pentru că este un chin să-i vadă făcuţi moştenitori ai cerului, în timp ce ei sunt sortiţi iadului.
În acest timp, am ajuns deasupra soarelui. Călăuzitorul meu mi-a spus că acest astru puternic de foc este una dintre marile lucrări ale lui Dumnezeu. Cu toate acestea, stelele nu erau mai puţin minunate; distanţa mare la care se află le face să apară ca nişte luminiţe în ochii noştri. Ele stau în locurile lor, fără niciun sprijin. Nimic, în afară de Cuvântul Său, care le-a creat prima dată, nu le-ar putea menţine astfel.
– Aceste cuvinte sunt de ajuns, i-am spus călăuzitorului meu, pentru a convinge pe cineva de marea putere a Creatorului şi pentru a arăta răul provocat de necredinţă, care pune sub semnul întrebării fiinţa lui Dumnezeu, care a lăsat atât de multe dovezi ale puterii Sale. Dacă oamenii nu ar fi fost decât ca nişte fiare, căutând doar lucrurile de jos, ar fi fost neajutoraţi, însă ei au posibilitatea de a cunoaşte marea Lui putere şi înţelepciune.
– Aşa este, a replicat el. Vei vedea lucruri mult mai mari decât acestea. Ele sunt doar temeliile locului pe care binecuvântaţii de sus îl locuiesc. Îţi va fi dată o vedere de ansamblu asupra acestui loc, în măsura în care vei fi în stare să înţelegi.
În câteva momente am realizat că tot ceea ce ghidul meu mi-a spus era adevărat. Ajunsesem în cer, unde vedeam lucruri imposibil de descris şi auzeam cântece deosebit de frumoase, pe care nu le-aş putea cânta niciodată. Cine nu a văzut acea slavă poate doar vorbi despre ea, însă într-un mod imperfect, iar cei care au văzut-o, nu pot descrie nici măcar o miime.
Voi încerca, pe cât posibil, să vă ofer cea mai bună relatare despre ceea ce am văzut şi am auzit.
Capitolul 3. Ilie explică
Când am fost adus prima dată în apropierea locaşului slavei, am văzut gazdele – nenumăraţi însoţitori de lumină – care m-au primit în acest loc binecuvântat de fericire. Am văzut lumina perfectă, de care nu te poţi apropia, care schimbă toate lucrurile în natura Sa, astfel că sufletele sfinţilor glorificaţi ajung strălucitoare. Ele nu sunt luminate de soare, ci de strălucirea slavei divine. În comparaţie cu aceasta, lumina soarelui pare a fi întuneric, iar strălucirea bijuteriilor celor mai sclipitoare nu este decât cărbune stins. De aceea poartă numele de ”scaunul de domnie al slavei lui Dumnezeu” în care maiestatea divină este descoperită în modul cel mai clar.
Dumnezeu era prea strălucitor pentru mine ca să-L pot privi, înălţat pe tronul slavei Sale, în timp ce o mulţime de îngeri şi de sfinţi cântau neîncetat “Aleluia!” şi laude pentru El. Poate fi numit ”Dumnezeul slavei” deoarece, prin prezenţa Sa, El face cerul să fie ceea ce este. Râuri încântătoare curg neîncetat graţie prezenţei divine, radiind veselie, bucurie şi splendoare către toţi locuitorii binecuvântaţi ai cerului.
Cât despre mine, eram prea slab pentru a suporta cel puţin o rază de glorie, împrăştiindu-se din acea primăvară veşnică a Luminii, care stătea pe scaunul de domnie. Am fost obligat să strig către îngerul meu:
– Priveliştea unei glorii atât de mari este prea mult pentru mine ca să o pot suporta, dar este atât de revigorantă şi încântătoare, încât aş dori să o privesc, chiar dacă aş muri!
– Nu, nu! – a spus ghidul meu – moartea nu poate intra în acest loc binecuvântat, nici păcatul, nici durerea nu pot rămâne aici. Slava acestui loc fericit eliberează pentru totdeauna de tot ceea ce este rău, altfel fericirea noastră ar fi fost imperfectă. Vino cu mine, te voi duce la cineva care este aici în trup, ca şi tine! Vorbeşte cu el un timp, înainte de a te întoarce pe pământ.
– Mai degrabă, i-am spus cu nerăbdare, lasă-mă să stau aici! Nu este nevoie să ridicăm corturi, pentru că locaşurile cereşti sunt deja pregătite.
Mesagerul meu strălucitor a răspuns:
– Peste puţină vreme te vei afla aici pentru totdeauna, dar voinţa divină trebuie să fie mai întâi ascultată.
Iute ca gândul m-a trecut printr-o mulţime de îngeri şi m-a prezentat acelui mare sfânt, profetul Ilie. Deşi el a trăit în lume cu sute de ani în urmă, l-am recunoscut de la prima vedere.
– Aici este unul, i-a spus ghidul meu lui Ilie, căruia, prin împuternicirea Tronului Imperial, i-a fost permis să viziteze aceste tărâmuri de lumină şi l-am adus aici, ca să înveţe de la tine.
– Bucuros îl voi învăţa – a spus profetul – pentru că mâncarea şi băutura noastră aici este să facem voia lui Dumnezeu şi a Mielului, să cântăm laudele Lui strigând: "Binecuvântarea, cinstea, slava şi puterea să fie a Celui ce stă pe scaunul de domnie şi a Mielului, fiindcă El ne-a răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Lui, din orice neam, de orice limbă şi din orice naţiune, şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru! Amin!".
Am adăugat şi eu: "Amin!", la ceea ce a spus profetul sfânt. Prorocul apoi m-a întrebat de ce mi-a fost acordat tocmai mie acest mare privilegiu. (Din ceea ce am înţeles, sfinţii din cer nu sunt la curent cu ceea ce se întâmplă pe pământ, deci cum ar putea să le fie adresate rugăciuni în mod direct?) Apoi i-am spus evenimentele pe care le-am scris deja aici, la care profetul a izbucnit în laude:
– Slava să-I fie dată numai Celui ce stă pe scaunul de domnie şi Mielului, pentru bunătatea Sa nemărginită şi arătarea unei mari bunăvoinţe la slăbiciunea unui biet păcătos!
După aceasta, a adăugat:
– Acum, fii foarte atent la ceea ce-ţi voi spune! Ceea ce ai văzut şi ai auzit deja, sunt sigur că nu poate fi pe deplin înţeles de cei care nu sunt încă aduşi în acest loc glorios, care nu au fost încă eliberaţi de trupurile lor pământeşti. Faptul că eu mă aflu aici în trup nu ridică nicio obiecţie la ceea ce spun; pentru că, deşi nu a fost supus morţii, trupul meu a fost transformat. A fost făcut trup duhovnicesc şi nu mai poate să sufere. Chiar şi aşa, în starea de fericire deplină, n-aş putea să exprim tot ceea ce îmi place, nici nu ştiu de ce anume mă voi mai bucura, pentru că aici fericirea noastră este mereu înnoită.
Capitolul 4. Fericirea cerului
Profetul a continuat:
– Îţi voi descrie pe scurt fericirea noastră de aici, pentru că, deşi am petrecut veacuri în această stare, ea nu este decât începutul. Pentru ca tu să poţi avea cea mai bună înţelegere, îţi voi explica mai întâi de la ce anume au fost eliberate sufletele răscumpărate, apoi îţi voi arăta fericirea de care se bucură ele aici.
– În primul rând, sufletele tuturor celor binecuvântaţi sunt pentru totdeauna eliberate de tot ceea ce i-ar putea face murdari, adică sunt mai presus de orice păcat. Păcatul a adus nefericirea în creaţie. Binecuvântatul Dumnezeu a creat toate lucrurile perfecte, cum El Însuşi este. Dacă păcatul nu ar fi stricat frumuseţea lucrării Lui, atât îngerii, cât şi oamenii, n-ar fi ştiut niciodată ce se înţelege prin suferinţă. Păcatul a fost cel care i-a aruncat pe îngerii răzvrătiţi în iad şi a stricat frumuseţea lumii de jos. A denaturat imaginea lui Dumnezeu în sufletul omului şi a făcut din cei care urmau să fie stăpânii creaţiei, sclavii propriilor pofte. Păcatul poate, de asemenea, să-i arunce într-un ocean de ocară veşnică, din care nu există răscumpărare. Avem parte de o milă nepreţuită căci în acest loc fericit toţi sfinţii sunt veşnic eliberaţi de păcat, prin sângele Mântuitorului nostru. Pe pământ sufletele au fost deformate şi întinate de păcat, dar aici, luminate de către Domnul cel binecuvântat în vecii vecilor, sunt prezentate Tatălui "fără pată şi fără zbârcitură". Acestea sunt câteva dintre lucrurile care fac ca sufletele noastre să fie fericite. Totuşi, fericirea sfinţilor din cer nu va fi completă până când trupurile nu le vor fi înviate şi unite cu sufletele lor. Îţi voi arăta prin urmare, cum va fi un trup înviat. În primul rând, vor fi trupuri spirituale, cum este al meu. Tu poţi înţelege mai bine acest lucru, nu numai prin vederea, ci şi prin atingerea lui. (După ce a spus aceasta, sfântul profet a fost încântat să-mi dea mâna.) Vor fi trupuri curăţate de orice putrezire, dar vor avea substanţă. Ele nu vor fi ca vântul sau ca aerul, cum unii oameni de pe pământ îşi imaginează uneori, în mod stupid.
– N-aţi citit, a spus profetul, că binecuvântatul Isus, după învierea Sa, S-a arătat în trup ucenicilor Săi când erau strânşi într-o cameră, cu uşile închise? Totuşi, El l-a chemat pe Toma să-şi întindă mâna şi să o pună în coasta Lui, lucru care arată că trupul Său avea substanţă. Trupurile înviate sunt nemuritoare, incapabile de a mai muri. Pe pământ, trupurile sunt muritoare, supuse transformării în ţărână, dar aici ele vor fi incoruptibile şi eliberate de moarte, deoarece putrezirea se îmbracă în neputrezire, iar mortalitatea va fi înghiţită de viaţă.
Capitolul 5. Ne vom cunoaşte unul pe celălalt
În timp ce vorbeam cu profetul, o formă strălucitoare s-a apropiat. Era unul dintre cei răscumpăraţi. Mi-a spus că a părăsit trupul de jos, odihnindu-se în nădejde până la înviere şi că nu putea fi atins de un muritor. Apoi a adăugat:
– Noi Îl privim aici pe Mielul binecuvântat al lui Dumnezeu, Mântuitorul glorios. Îl vedem în locaşul Său împărătesc, ca Rege al regilor şi Domn al domnilor. Cerul este mult mai mult decât m-aş fi aşteptat, găsindu-L pe El domnind aici – pe Cel care a suferit atât de mult pentru mine în lumea de jos. Marea fericire a Răscumpărătorului nostru sporeşte fericirea noastră, când El cheamă pe fiecare slujitor credincios să intre în bucuria Stăpânului său.
– Aici Îl vedem nu numai pe Hristos, dar şi pe prietenii şi rudele noastre. Deşi Ilie a trăit în lumea de jos cu mult înainte de tine, tu l-ai recunoscut imediat ce l-ai văzut. Aici comunicăm cu cea mai pură plăcere unul altuia o iubire arzătoare sinceră, care ne face uniţi. Şi oh, cât de fericită este acestă stare de iubire! Unde există o astfel de iubire, fiecare este plin de încântare. Cum altfel ar putea fi, din moment ce în această părtăşie binecuvântată există un schimb reciproc continuu de iubire şi bucurie?
Ţi-am făcut o scurtă prezentare a cerescului nostru Canaan. Nu este nici a mia parte din ceea ce ar putea fi spus, dar e suficient să poţi vedea că este o ţară “în care curge lapte şi miere”. În acest loc fericit relaţiile lumeşti încetează. Nu există bărbaţi şi femei, ci toţi sunt ca îngerii, pentru că sufletele nu pot fi împărţite după sexe.
Nu a mai vorbit cu mine înainte de a mă lua de mână. Apoi, mult mai rapid decât săgeata dintr-un arc, am trecut pe lângă mai multe forme strălucitoare îmbrăcate în haina nemuririi, care se uitau la mine în timp ce treceam prin mijlocul lor. La despărţire, mi-a spus:
– Adio, prietene! Îngerul tău păzitor va veni în scurt timp şi te va duce înapoi în lumea de jos. M-am apropiat de una dintre formele strălucitoare – un suflet răscumpărat care stătea în faţa mea, ce părea extrem de glorios, înconjurat cu raze de un luciu orbitor. Abia puteam să-l văd, din cauza luminii mari de pe faţa sa. El mi-a spus:
– A Celui ce stă pe tron să fie toată lauda şi slava pentru ce m-a făcut să fiu! Haina de slavă pe care mă vezi purtând-o este doar reflectarea razelor Sale strălucitoare!
– Pari a fi un suflet care simte bucuriile puternice despre care vorbeşte.
Mi-a răspuns:
– N-ar trebui să ţi se pară ciudat. Minunile puternice ale iubirii şi harului divin vor fi veşnic motivul cântărilor noastre. Aici toate relaţiile umane încetează, fiind absorbite în Dumnezeu, care este singurul mare Părinte al întregii familii cereşti. Cât priveşte pe membrii de familie pe care i-am lăsat în urmă jos în lume, i-am încredinţat lui Dumnezeu. Voi fi bucuros să-i văd pe toţi primind şi ei moştenirea binecuvântată. Dar dacă ei se vor alătura marelui duşman al sufletelor şi vor refuza harul oferit, pierind astfel în necredinţa lor, Dumnezeu va fi slăvit prin dreptatea Lui, iar eu voi continua să mă bucur.
Capitolul 6. Condus în iad
Apoi mesagerul care mă dusese în cer s-a întors:
– Eu am împuternicire pentru a te duce înapoi pe pământ, de unde te-am luat, după ce mai întâi vom vizita nişte locuri ale prinţului întunericului. Acolo vei vedea răsplata păcatului şi ceea ce Justiţia a pregătit ca judecată celor care se vor înălţa deasupra tronului Celui Preaînalt.
A fost extrem de dezamăgitor pentru mine să părăsesc cerul pentru a reveni pe pământ. M-am simţit cutremurat în toată fiinţa, ştiind că trebuie să părăsesc cerul spre a merge către iad! Totuşi, când am ştiut că aceea era voia cea bună a lui Dumnezeu, m-am mai liniştit puţin, aşa că i-am zis călăuzitorului meu:
– Voi fi întotdeauna dispus să ascult ceea ce Dumnezeu a poruncit. Chiar ajungând în iad, nu-mi va fi frică, dacă voi avea prezenţa Lui cu mine acolo.
Păzitorul meu a răspuns:
– Ori de câte ori Dumnezeul cel binecuvântat asigură prezenţa Lui, acolo este raiul, iar în timp ce vom fi în iad El va fi cu noi.
De data aceasta am coborât până la cele mai de jos părţi ale văzdului. Acolo am văzut o mulţime de forme oribile şi apariţii sumbre ale întunericului, care au fugit dinaintea prezenţei strălucitoare ale gardianului meu luminos. I-am spus:
– Acestea sunt cu siguranţă unele dintre forţele de avangardă ale iadului, atât de negre şi de înfricoşătoare sunt formele lor.
Călăuzitorul meu a răspuns:
– Acum ne aflăm la graniţele iadului, iar acestea sunt unele dintre spiritele apostate care umblă ca nişte lei care răcnesc.
La scurt timp am fost înconjuraţi cu un întuneric mult mai negru decât noaptea şi cu o duhoare mai sufocantă decât cea a pucioasei. Urechile mele s-au umplut de strigătele oribile ale spiritelor condamnate, care, în comparaţie cu acestea, ar face ca notele cele mai discordante de pe pământ să sune precum o muzică frumoasă.
– Acum, a spus îngerul meu păzitor, eşti la marginea iadului, dar nu te teme de puterea distrugătorului. Împuternicirea mea de la Tronul Imperial te protejează împotriva oricărui pericol. Vei auzi de la demoni şi de la sufletele condamnate cauzele ruinei lor fără sfârşit. Când le vei întreba ceva, îţi vor răspunde. Demonii nu te pot răni, deşi ar dori asta, pentru că sunt legaţi de către Cel care m-a împuternicit.
Am fost dus apoi pe teritoriul iadului, situat în cavernele din infern, adânc în centrul pământului. Acolo, într-un lac sulfuros de foc lichid, stătea aşezat Lucifer pe un tron în flăcări. Ochii lui oribili străluceau de o furie infernală. Am văzut că demonii care fugiseră de la noi, când ne-am apropiat de cer, i-au adus o notificare legată de venirea noastră. Acest lucru a pus tot iadul în vacarm şi l-a făcut pe Lucifer să rostească hule îngrozitoare împotriva Dumnezeului Cel binecuvântat, cu aer plin de aroganţă şi mândrie:
– Ce mai vrea Fulgerătorul? a spus el. El are deja cerul meu, al cărui sceptru radiant ar trebui să-l ţină această mână îndrăzneaţă. În locul acelor tărâmuri pline de culoare şi de lumină, El mă limitează să stau aici, în această casă întunecată de moarte, durere şi jale! Ce, ar mai vrea să-mi ia chiar şi iadul, să mă insulte până şi aici? Ah! Dacă aş putea doar avea ocazia încă o zi să mai încerc, aş zgudui cerul şi aş face ca tronul Său luminos să se clatine. Nu m-aş teme nici de cea mai mare putere a Sa, deşi El S-a folosit de flăcări mai acerbe decât acestea ca să mă arunce aici. Chiar dacă am pierdut bătălia în acea zi, n-a fost vina mea! Niciun duh înaripat din cer nu s-a străduit mai bine pentru obţinerea victoriei decât am făcut-o eu.
– Dar, ah! – a continuat el cu o voce schimbată – acea zi este pierdută, iar eu sunt pentru totdeauna condamnat să rămân în aceste teritorii întunecate! Este totuşi liniştitor să ştiu cel puţin că durerea omenirii depinde de mine. Şi din moment ce eu nu pot lupta împotriva Fulgerătorului, voi face tot posibilul ca furia mea dezlănţuită să cadă asupra oamenilor.
Am rămas uimit auzind discursul său nelegiuit şi am simţit nevoia să-i spun călăuzitorului meu:
– Pe drept îşi ia răsplata hulelor sale!
– Ce ai auzit de la acest spirit condamnat exprimă atât păcatul, cât şi pedeapsa lui; prin fiecare blasfemie el se revoltă împotriva cerului, făcând iadul să fie tot mai aprins.
Am trecut apoi mai departe pentru a privi mai multe scene triste. Am văzut două suflete nefericite, chinuite de un demon. El le cufunda continuu în foc lichid şi în pucioasă, iar în acelaşi timp, ei se acuzau şi se blestemau reciproc. Unul dintre suflete a zis tovarăşului său chinuit:
– Blestemată să fie faţa ta, că am îndrăznit să pun ochii pe tine! Pedeapsa mea ţi se datorează ţie. Ar trebui să-ţi mulţumesc pentru asta, fiindcă numai convingerile tale m-au adus aici. M-ai ispitit, tu ai fost cel care m-a prins în asta. A fost lăcomia ta, înşelăciunea şi asuprirea săracilor ceea ce m-a adus aici. Dacă ai fi fost un exemplu la fel de bun pe cât ai fost de rău, am fi fost acum în ceruri. O, ce proastă am fost! Fiindcă am urmat paşii tăi, m-ai distrus pentru totdeauna. O, de n-aş fi văzut niciodată faţa ta, sau de nu te-ai fi născut niciodată!
Celălalt nenorocit a răspuns:
– Crezi că nu aş putea să dau şi eu vina pe tine? Îţi aduci aminte cum, la un moment dat şi într-un anume loc, m-ai ispitit pentru a merge împreună? Îmi vedeam de treaba mea când m-ai chemat, aşa că eşti la fel de vinovată ca mine. Deşi eu am fost lacom de bani, tu ai fost mândră. Chiar dacă de la mine ai învăţat să înşeli, tu m-ai învăţat să poftesc, să mint, să mă îmbăt şi să îmi bat joc de bunătate. Deci, deşi eu te-am tras în unele lucruri, tu m-ai atras la rândul tău în multe altele. Dacă tu dai vina pe mine şi eu pot să te condamn la fel de mult. Aş fi vrut să nu fi ajuns niciodată aici: numai simpla ta vedere îmi răneşte sufletul, aducându-mi aminte din nou de păcatele mele. Tu ai fost cea cu care am păcătuit. Câtă durere simt acum! Dacă n-am putut evita compania ta pe pământ, oh, de aş fi putut fi fără ea măcar aici!
Din această tristă discuţie am învăţat că acei care sunt tovarăşi de păcate pe pământ vor fi pedepsiţi împreună în iad. Cred că acesta era motivul pentru care omul bogat era atât de binevoitor faţă de fraţii lui (Luca16:27-28). El n-ar fi vrut ca aceştia să ajungă în iad, era pentru ca torturile lui să nu crească.
Capitolul 7. Chinurile Iadului
Au mai existat şi alte scene tragice, pe care le-am văzut după ce am plecat de lângă cele două fiinţe condamnate care se acuzau reciproc. Unei femei îi era turnată cu forţa şi fără oprire pe gât o flacără de pucioasă de către un duh chinuitor. El făcea acest lucru cu atâta cruzime oribilă şi insolenţă, încât i-am spus:
– De ce te încântă atât de mult să chinuieşti această condamnată, turnându-i acel lichid de foc infernal pe gât?
– Primeşte o răsplată mai mult decât dreaptă, a răspuns demonul. Această femeie, în timpul vieţii ei, a fost o ticăloasă lacomă care, deşi avea o mulţime de aur, nu putea să fie niciodată mulţumită. Prin urmare, acum i-l torn pe gât. Ei nu-i păsa pe cine ruina, atâta timp cât obţinea aurul lor. Deşi strânsese o comoară atât de mare, încât n-ar fi putut s-o cheltuiască vreodată, dragostea ei de bani nu-i permitea să petreacă suficient timp ca să-şi acopere nevoile de bază zilnice. Pleca deseori cu stomacul gol, deşi sacii îi erau plini de bani. Nu a păstrat nicio casă, ca să nu mai plătească impozit, şi nu-şi lua din comoară cu ea, de teamă să nu fie jefuită. Nu-şi investea banii în obligaţiuni sau bunuri ipotecare, de frică să nu fie înşelată; deşi ea înşela tot timpul pe oricine reuşea. Era o trişoare atât de mare, încât şi-a privat propriul trup de hrană, iar sufletul ei de milă. Din moment ce aurul a fost zeul ei pe pământ, nu este o răsplată dreaptă să aibă stomacul plin de el în iad?
Când torţionarul ei a terminat de vorbit, am întrebat-o dacă era adevărat. La aceasta, ea mi-a răspuns:
– Nu, spre disperarea mea, nu este adevărat!
– Dar care este adevărul? Şi de ce eşti atât de mânioasă?
– Pentru că, dacă ceea ce ar spune torţionarul meu ar fi adevărat, aş fi mulţumită. El îţi spune că îmi toarnă aur pe gât; dar este un diavol mincinos şi prefăcut. Dacă ar fi fost aur, nu m-aş plânge, însă îşi bate joc de mine şi, în loc de aur, îmi dă doar această pucioasă oribilă. Dacă aş fi avut aurul meu, aş fi fost fericită în continuare, pentru că îl preţuiesc atât de mult încât, n-aş renunţa la el, chiar dacă mi-aş putea cumpăra intrarea în cer cu el.
– Dacă oamenii răi de pe pământ ar putea auzi pentru un moment ţipetele îngrozitoare ale sufletelor blestemate, n-ar mai iubi păcatul vreodată!, am spuns eu.
Îngerul mi-a răspuns:
– Eternul Adevăr a afirmat, pentru cei care nu se vor teme de slujitorii Lui, fără a lua seama la Cuvântul Său, că nu se vor pocăi, chiar dacă ar veni la ei cineva din iad.
N-am mai mers mult şi în faţa noastră am văzut un suflet mizerabil culcat pe un pat de oţel care ardea, fiind aproape sufocat cu pucioasă. El a scos un strigăt atât de îngrozitor şi disperat, încât i-am cerut ghidului meu să aştepte. L-am auzit apoi vorbind:
– Ah, sunt un nenorocit mizerabil! Sunt distrus pentru totdeauna, pentru totdeauna… Oh, acest cuvânt ucigător, pentru totdeauna! N-ar fi un milion de ani suficient de lungi pentru a suporta durerea? Dar nu, condamnarea mea nu va avea sfârşit… După milioane de ani va continua pentru totdeauna... O, în ce stare neajutorată şi fără speranţă mă aflu! Acest pentru totdeauna este, de fapt, iadul! O, blestemat nenorocit! Blestemat pentru eternitate! De bunăvoie m-am autodistrus! Oh, de ce nebunie uimitoare sunt eu vinovat, am ales plăcerea de-o clipă a păcatului cu preţul scump de a suferi durerea veşnică! Cât de des mi s-a spus că va fi aşa! Cât de des am fost încurajat să părăsesc aceste căi de păcat, care m-au adus în locaşul morţii veşnice! Dar eu, ca un animal fără minte, n-am ascultat de aceste rugăminţi. Acum este prea târziu să mai schimb ceva, pentru că starea mea veşnică este pecetluită pentru totdeauna. De ce-am mai fost făcut om, ca să aleg această soartă? De ce-am fost creat cu un suflet nemuritor şi totuşi am avut atât de puţină grijă de el? Oh, cum mă înţeapă neglijenţa mea, totuşi ştiu că nu pot pieri! Trăiesc o viaţă de moarte, mai rea decât zece mii de decese… Odată aş fi putut schimba toate acestea, dar nu am făcut-o! Iată viermele care nu moare niciodată! Aş fi putut fi fericit odată, mântuirea mi-a fost oferită şi mie, dar am refuzat-o. Dacă mântuirea mi-ar fi fost oferită o singură dată, ar fi fost o nebunie de neiertat s-o refuz. Dar mi-a fost oferită de o mie de ori, totuşi (nenorocitul de mine), am refuzat-o tot atât de des. O, blestematul de păcat, care cu plăcerile lui amăgitoare duce omenirea la ruină veşnică! Dumnezeu adesea m-a chemat, dar am refuzat tot de atâtea ori! El a întins mâna, dar mie nu mi-a păsat. Cât de des am ignorat sfatul Lui! Ce des am refuzat mustrarea Sa! Prin urmare, aceste dureri eterne pe care sunt condamnat să le suport sunt numai răsplata propriilor fapte.
Nu i-am putut asculta aceste lamentări triste fără a mă gândi la harul minunat pe care Dumnezeu mi l-a arătat şi mie, laude eterne fie Numelui Său cel sfânt! Inima îmi spunea că am meritat judecata veşnică la fel de mult ca şi acel ticălos trist, dar că harul lui Dumnezeu m-a salvat! Cât de nepătrunse sunt gdurile Lui! Cine poate înţelege sfatul Său divin?
După aceste gânduri, i-am vorbit jeluitorului trist, spunându-i că am auzit plângerile sale. Am văzut că nenorocirea lui era imensă, iar pierderea lui ireparabilă şi i-am spus că aş fi dispus să-l ascult mai mult, dacă lucrul acesta l-ar putea ajuta, sau dacă i-ar reduce suferinţele.
– Nu, deloc! Nu pot scăpa de durerile mele nici măcar un moment. Dar, din întrebarea ta, înţeleg că eşti un străin aici. Oh, de ai fi un străin pentru totdeauna! Ah, dacă aş mai avea însă cea mai mică speranţă rămasă, cum aş îngenunchea, aş plânge şi m-aş ruga să fiu scăpat de acest iad! Dar totul este în zadar, sunt pierdut pentru totdeauna! Ca să ştii ce înseamnă să sfârşeşti în acest loc, îţi voi spune la ce chinuri sunt supuşi condamnaţii.
Capitolul 8. Un suflet pierdut vorbeşte
– Nenorocirile noastre în această temniţă infernală sunt de două feluri, legate de ceea ce am pierdut şi de ceea ce suferim. Voi vorbi mai întâi despre ceea ce am pierdut.
În acest loc trist, întunecat, de suferinţă şi de durere, am pierdut prezenţa Dumnezeului celui binecuvântat pentru totdeauna. Aceasta este ceea ce face iadul. Chiar dacă am fi pierdut o mie de lumi, n-ar fi comparabil cu aceasta. Dacă numai am putea vedea o fărâmă din îndurarea Lui aici, am putea fi fericiţi, însă am pierdut-o veşnic.
Aici am pierdut, de asemenea, compania sfinţilor şi a îngerilor, iar în schimb o avem doar pe cea diavolilor chinuitori. În acest loc am pierdut şi cerul, centrul oricărei binecuvântări. Există o prăpastie adâncă între noi şi cer, aşa că suntem excluşi de la a mai avea parte de el. Aceste porţi veşnice, care permit accesul răscumpăraţilor în rai, sunt acum închise pentru totdeauna înaintea noastră.
Pentru ca nenorocirea noastră să fie şi mai rea, am pierdut orice speranţă de a obţine vreodată o stare mai bună decât cea în care ne aflăm. Suntem cu adevărat fără speranţă. Ni se frâng inimile, fiind atât de lipsiţi de orice speranţă şi de ajutor. Acestea sunt lucrurile pe care le-am pierdut, iar sufletele noastre mizerabile se frâng şi se chinuie tot timpul. Acestea însă nu sunt toate chinurile noastre!
Suntem, de asemenea, chinuiţi de suferinţă, aşa cum voi încerca să îţi explic. În primul rând, suntem supuşi unei mulţimi de chinuri, fiind schingiuiţi aici într-o mie, ba nu, în zece mii de moduri diferite. Cei care suferă pe pământ au rareori mai mult de o nenorocire odată. Dacă ar avea ulcer, calculi biliari, dureri de cap şi febră în acelaşi timp, nu s-ar simţi foarte rău? Totuşi, toate acestea adunate sunt ca muşcătura unui purice, comparativ cu acele dureri insuportabile, ascuţite, pe care le îndurăm aici. Primim toate chinurile iadului. Este un foc nestins care ne arde; un lac de pucioasă care ne sufocă mereu şi lanţuri eterne ce ne leagă. În locul acesta există un întuneric total care ne înspăimântă şi un vierme de conştiinţă ce ne roade mereu. Oricare dintre acestea este mult mai greu de suportat decât toate chinurile pe care omenirea le-a simţit vreodată pe pământ!
Dar chinurile noastre de aici nu sunt doar diferite, ci şi complete. Ele afectează fiecare parte a corpului şi toate puterile sufletului. Aceasta face ca noi să îndurăm cele mai grele torturi. În bolile pe care oamenii le au pe pământ, deşi părţi ale corpului au de suferit, celelalte nu simt nicio durere. Aici este diferit: fiecare parte a sufletului şi a corpului suferă în acelaşi timp. Ochii noştri sunt chinuiţi prin vederea diavolilor, care apar în toate formele oribile pe care păcatul le poate da. Urechile noastre sunt continuu chinuite cu strigătele neîncetate ale celor condamnaţi. Nările ne sunt sufocate cu flăcări sulfuroase; limbile cu băşici arzătoare; şi întregul corp ne este înfăşurat în flăcări de foc lichid. Toate puterile şi facultăţile sufletelor noastre sunt, de asemenea, chinuite aici. Imaginaţia noastră suferă prin gândurile la durerea actuală şi amintirea cerului pierdut. Minţile sunt chinuite, în timp ce ne amintim cât de prosteşte ne-am petrecut timpul preţios de pe pământ. Ne gândim mereu la plăcerile din trecut, la durerile prezente şi la necazurile viitoare, care au să dureze veşnic.
Un alt lucru care face ca suferinţa noastră să fie atât de îngrozitoare este profunzimea chinurilor. Focul care ne arde este atât de violent, încât toată apa din mare nu l-ar putea stinge. Durerile pe care le suferim sunt atât de puternice, încât este imposibil pentru oricine să le descrie, cu excepţia celor condamnaţi. O altă parte a chinului nostru este faptul că torturile sunt neîncetate. Ele nu sunt doar diverse, complete şi violente, ci şi permanente. Nu avem niciun moment de odihnă. Dacă ar exista vreo micşorare a durerilor, ar putea fi o oarecare uşurare pentru noi. Dar nu există nicio alinare din chinurile noastre, iar ceea ce primim acum trebuie să suferim pentru totdeauna.
Societatea sau compania pe care o avem aici este o altă parte a nenorocirii noastre. Diavolii chinuitori şi sufletele chinuite ne sunt tovarăşi. Ţipetele îngrozitoare, vaietele şi blestemele înfricoşate sunt conversaţia noastră continuă, din cauza urgiei durerii noastre. Locul în care ne aflăm măreşte suferinţele noastre. Este desăvârşirea tuturor nenorocirilor, o închisoare, o temniţă, o groapă fără fund, un lac de pucioasă, un cuptor de foc care arde pentru eternitate, negura întunericului pentru totdeauna şi, în cele din urmă, iadul însuşi. Un astfel de loc mizerabil ca acesta nu poate decât să intensifice starea noastră jalnică. Cruzimea torţionarilor noştri este un alt lucru care se adăugă suferinţelor. Chinuitorii noştrii sunt diavoli în care nu există nicio urmă de milă. În timp ce ei înşişi sunt chinuiţi, încă găsesc plăcere în a ne chinui pe noi.
Toate aceste suferinţe pe care le-am relatat sunt foarte grele. Dar ceea ce le face şi mai amarnice este faptul că ele vor dura veşnic. "Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!" este ceea ce răsună continuu în urechile mele. Oh, dacă doar aş putea anula această frază ce m-a condamnat! Dacă ar exista măcar o mică posibilitate de salvare! Aceasta este situaţia mizerabilă în care ne găsim şi în care vom fi pentru totdeauna."
Capitolul 9. Mai multe discuţii
Acest suflet condamnat abia terminase de vorbit când a început să fie chinuit din nou de către un demon infernal, care i-a spus să nu se mai plângă. Demonul a spus:
– Nu ştii că meriţi toate aceste lucruri? Cât de des ai fost avertizat înainte, dar nu ai crezut? Ai râs de cei care îţi vorbeau despre iad. Ai fost chiar atât de îndrăzneţ, încât să-I ceri Justiţiei Atotputernice să te distrugă! Te plângi de faptul că ţi se răspunde conform dorinţelor tale? Ce lucru absurd! Ştii că ţi s-a oferit mântuirea, dar ai refuzat-o. Cum poţi să te plângi acum că eşti condamnat? Am mai multe motive să mă plâng eu, pentru că tu ai avut o lungă perioadă de timp în care ţi s-a oferit şansa de a te pocăi, dar eu am fost aruncat în iad îndată ce am păcătuit. Dacă mi s-ar fi oferit şi mie mântuirea, n-aş fi respins-o, aşa cum ai făcut tu. Cine crezi că ar trebui să te compătimească acum, cu tot ceea ce ţi s-a oferit?
Acest lucru l-a făcut pe nenorocit să strige:
– Oh, nu continua să mă chinui; ştiu că am ales distrugerea. Oh, de-aş putea uita! Aceste gânduri sunt cea mai mare tortură a mea. Am ales să fiu blestemat şi pe bună dreptate am ajuns aşa.
Apoi, întorcându-se spre demonul care l-a torturat, i-a spus:
– Dar, de asemenea este adevărat că am ajuns aici prin ispitele tale, blestematule! Tu ai fost cel care m-ai tentat să comit toate păcatele, iar acum îmi reproşezi? Spui că n-ai avut niciodată un Mântuitor, dar ar trebui să-ţi aminteşti şi că n-ai avut nici ispititor, aşa cum ai fost tu întotdeauna pentru mine.
La aceasta, diavolul a răspuns cu dispreţ:
– A fost treaba mea să te aduc aici! Ai fost avertizat de multe ori despre asta prin predicatorul tău. Ţi s-a spus clar că noi căutăm distrugerea ta şi că-ţi dădeam târcoale ca leii care răcnesc, cautând pe cine să înghită. Mi-a fost de multe ori teamă că l-ai putea crede, cum au făcut-o alte câteva suflete, spre marea noastră dezamăgire. Dar ai fost dispus să faci ceea ce ne-am dorit şi, din moment ce-ai făcut munca noastră, este rezonabil ca şi noi să-ţi dăm plata cuvenită.
Apoi, diavolul l-a chinuit din nou şi l-a făcut să urle aşa de oribil că nu mai puteam sta să-l aud, aşa că am trecut mai departe.
– Cât de sumbră, i-am spus apoi ghidului meu, este condiţia acestor suflete blestemate! Ele sunt sclave diavolilor pe pământ, iar apoi ei le chinuie atunci când ajung în iad.
– Diavolii urăsc toată rasa lui Adam, a spus călăuza mea. Şi pentru că multe suflete sunt ignorante în ceea ce priveşte uneltirile lor, ei reuşesc cu uşurinţă să le aducă la ruină veşnică. Vei vedea mai mult despre cum demonii îi tratează pe condamnaţii de aici.
Trecând un pic mai departe am văzut o multitudine de suflete blestemate împreună, scrâşnind din dinţi de furie extremă şi durere, în timp ce diavolii chinuitori plini de mânie infernală turnau foc şi pucioasă lichidă continuu asupra lor. În acelaşi timp, Îl blestemau pe Dumnezeu şi pe cei din jurul Său, şi Îl ocărau într-un mod îngrozitor. Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat pe un demon care îi chinuia, cine erau aceste suflete, pe care le tortura aşa de crud?
El a răspuns:
– Aceşti nenorociţi îşi merită pedeapsa. Au încercat să-i înveţe pe alţii drumul cel drept spre cer, în timp ce ei înşişi erau atât de îndrăgostiţi de iad, încât au ajuns aici. Sunt sufletele care au fost marele noastre ajutoare pe pământ şi, prin urmare, ele merită atenţia noastră specială în iad. Ne dăm toată sârguinţa pentru a da fiecăruia dintre ei partea lui din cea mai mare măsură de chinuri, pentru că ei trebuie să răspundă nu numai pentru păcatele lor, dar şi pentru ale celor pe care i-au îndrumat greşit, prin învăţătura şi exemplul lor.
– Din moment ce ei au fost un astfel de mare ajutor pentru tine, aş crede că, drept recunoştinţă, ar trebui să-i trataţi un pic mai frumos.
Demonul obraznic mi-a răspuns într-un mod batjocoritor:
– Cei ce se aşteaptă la recunoştinţă din partea noastră vor afla că se înşeală. Recunoştinţa este o virtute, iar noi urâm orice virtute. În plus, urâm toată omenirea şi, dacă ar sta în puterea noastră, niciunul n-ar fi fericit. Este adevărat că nu le spunem aşa pe pământ, fiindcă este treaba noastră să-i flatăm şi să-i înşelăm. Dar atunci când îi avem aici, în locul din care ei nu pot scăpa, îi convingem imediat de nebunia lor de a ne fi slujit.
Plecând de la aceasta, am putut doar să mă gândesc la cât de infinit este harul ca un păcătos slab să ajungă în cer, având în vedere cât de multe capcane sunt puse la cale de către inamic pentru a-l prinde pe drum. Prin urmare, este o lucrare vrednică de Fiul binecuvântat al lui Dumnezeu, să mântuiască pe poporul Său de păcate şi să-l elibereze de mânia viitoare. Dar este şi o nebunie a oamenilor aceea de a refuza oferta harului Său, alegând să se pună de partea vrăjmaşului.
Mergând mai departe, am auzit pe un nenorocit plângând într-o tensiune sfâşietoare împotriva acelor oameni care l-au trădat şi l-au adus aici:
– Mi s-a spus, zicea el, de către cei de care am depins, şi despre care m-am gândit că m-ar putea învăţa de bine, că, dacă aş spune: "Doamne, ai milă de mine!" când îmi va veni clipa să mor, va fi suficient pentru a mă salva. Dar, oh, acum văd că m-am înşelat, când sunt în durerea mea veşnică! Din păcate, am cerut milă pe patul de moarte, dar am aflat că era prea târziu. Înainte de a ajunge să sufăr, acest diavol blestemat de aici mi-a spus că sunt în siguranţă. Apoi, pe patul de moarte, tot el mi-a spus că era prea târziu. Iadul va fi veşnic partea mea de moştenire.
– Vezi tu, ţi-am spus adevărul în cele din urmă, a spus diavolul, iar tu m-ai crezut. Un final foarte potrivit, nu crezi? Îţi petreci zilele bucurându-te de păcat şi înotând în spurcăciunile tale, iar apoi vrei să mergi în cer atunci când vei muri! Ar fi cineva, în afară de un nebun, care să creadă că aşa este drept? Nu, ci omul care sincer vrea să ajungă în cer după ce moare, trebuie să meargă în căile sfinţeniei şi ale virtuţii, cât timp trăieşte. Tu spui că unii dintre tovarăşii tăi desfrânaţi ţi-au spus că a zice "Doamne, ai milă de mine" când vine clipa morţii ar fi de ajuns. O scuză foarte bună! Dacă ai fi citit Biblia, ai fi ştiut că "fără sfinţire, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu" Prin urmare, fiindcă ai vrut să trăieşti în păcatele tale cât timp ai putut, nu le-ai părăsit la urmă pentru că nu îţi plăceau, ci pentru că nu le mai puteai urma. Ştii că este adevărat. Cum ai putut fi atât de prost încât să crezi că ai putea ajunge în cer iubind păcatul în inima ta? Nu, nu, nu! Ai fost avertizat des că ar trebui să iei seama să nu fi înşelat, pentru că Dumnezeu nu se lasă batjocorit, ci ceea ce semeni aceea vei culege. N-ai niciun motiv să te plângi de nimic, decât de propria nebunie, pe care o vezi acum, când este prea târziu.
– Acest discurs al diavolului a fost unul foarte tăios pentru bietul nenorocit chinuit, i-am spus eu ghidului meu, şi arată adevărata situaţie a multora de acum de pe pământ, cât şi a celor din iad. Dar, oh, ce hotărâre cu mult diferită iau ei în acest loc trist, faţă de ceea ce au făcut pe pământ.
– Motivul pentru aceasta, a răspuns îngerul meu păzitor, este că ei nu se ândeasc la efectul păcatului, cât sunt pe pământ. Nepăsarea distruge multe suflete care nu iau seama la ceea ce fac, până când este prea târziu ca să mai poată schimba ceva.
Capitolul 10. Un ateu în Iad
N-am mers mult mai departe, înainte de a vedea un mare număr de demoni chinuitori. Ei biciuiau continuu o mulţime de suflete nenorocite cu bice înnodate de oţel arzător. Chinuiţii răcneau cu astfel de strigăte puternice, încât m-am gândit că ar putea fi topită chiar şi cruzimea în sine, în puţină milă. Acest lucru m-a făcut să spun unuia dintre chinuitori:
– Opreşte-te din biciuire şi nu mai folosi o asemenea cruzime faţă de cei care sunt făpturi asemenea ţie, şi pe care, probabil, i-ai ajutat să ajungă în toată această nenorocire.
– Nu, mi-a răspuns chinuitorul foarte calm. Deşi suntem foarte răi, nici noi, diavolii, nu am fost la fel de răi ca ei, şi nici nu am fost vinovaţi de astfel de crime cum au fost aceştia. Ştim cu toţii că este un Dumnezeu, cu toate că noi Îl urâm, însă aceste suflete nu ar fi admis (până nu au ajuns aici), că ar exista o astfel de Fiinţă.
– Atunci aceştia, am spus eu, au fost atei. Ei sunt oameni nefericiţi şi au încercat să mă distrugă şi pe mine de la a avea parte de eternul har. Abia terminasem de vorbit când unul dintre nefericiţii chinuiţi a strigat trist:
– Cu siguranţă recunosc vocea asta. Trebuie să fie John.
Am fost uimit să aud numele meu menţionat şi, prin urmare, i-am răspuns:
– Da, eu sunt John, dar cine eşti tu?
El a răspuns:
– Te-am cunoscut odată bine pe pământ şi aproape că te convinsesem să împărtăşeşti opinia mea. Eu sunt autorul acelei cărţi celebre, intitulate "Leviathan".
– Ce! Marele Hobbs? am spus eu. Ai ajuns aici?
– Din păcate, a răspuns el, într-adevăr eu sunt acel om nefericit. Dar sunt atât de departe de a fi mare, încât mă văd unul cei mai mizerabili din toate aceste teritorii murdare. Căci acum ştiu că există Dumnezeu. Dar, oh! Mi-aş fi dorit să nu fi existat, pentru că sunt sigur că El nu va arăta niciun fel de milă faţă de mine. De altfel, nu există niciun motiv pentru care ar trebui să aibă milă. Mărturisesc că am fost duşmanul Său pe pământ, iar acum El este al meu în iad. Încrederea mea mândră în propria înţelepciune a fost cea care m-a trădat.
– Trist, într-adevăr, i-am spus. Vezi ce poate face puterea Celui Atotputernic celor care încalcă legea Sa cea dreaptă?
Tocmai făceam aceste comentarii, când demonul neobosit
care îi chinuia, m-a întrerupt:
– Acum, vezi ce fel de oameni erau în lume. Nu crezi că îşi merită pedeapsa?
Eu am răspuns:
– Fără îndoială, aceasta este răsplata păcatelor pe care o suferă ei şi pe care o ai de suferit şi tu. Şi tu, la fel ca ei, ai păcătuit împotriva Dumnezeului cel binecuvântat, iar pentru păcatele voastre veţi suferi răzbunarea focului veşnic. N-ai nicio scuză pentru a spune că te-ai îndoit de existenţa lui Dumnezeu; pentru că, ştiind că există Dumnezeu, ai ales să te răzvrăteşti împotriva Lui. Prin urmare, trebuie să fi pe drept pedepsit cu o pierzare veşnică de la faţa Domnului.
La aceasta, demonul a răspuns:
– Este adevărat că ştim că trebuie să fim pedepsiţi, după cum zici tu. Dar dacă spui că oamenilor ar trebui să le fie arătată milă, pentru că ei au căzut prin ispitele diavolului, atunci acesta este şi cazul meu, şi al restului duhurilor inferioare. Noi am fost ispitiţi de Luceafărul strălucitor al dimineţii, ca să ne răzvrătim împreună cu el. Prin urmare, deşi acest lucru măreşte vinovăţia lui Lucifer, ea ar trebui să o diminueze pe cea a spiritelor inferioare.
La aceasta, îngerul meu strălucitor a răspuns cu o expresie mânioasă:
– O, duh apostat, plin de răutate şi de minciună! Cum poţi să spui aceste lucruri văzându-mă aici? Ştii că a fost inima ta mândră cea care te-a făcut să te răzvrăteşti împreună cu Lucifer împotriva binecuvântatului Dumnezeu care te-a creat cu slavă! Dar, din moment ce te-ai înălţat cu mândrie mai presus de Creatorul tău binecuvântat, alăturându-te lui Lucifer, eşti pe bună dreptate aruncat în iad. Frumuseţea ta anterioară s-a transformat în forma oribilă de acum, ca pedeapsă dreaptă a mândriei tale rebele.
Spiritul apostat a răspuns:
– De ce ne invadezi teritoriile şi vii să ne chinuieşti înainte de timpul nostru? Şi, după ce a spus aceasta, s-a despărţit de noi ca şi cum nu ar vrut să primească un răspuns.
După ce a plecat, i-am spus îngerului păzitor că am auzit deja despre căderea îngerilor apostaţi, dar că am vrut să ştiu mai multe despre ceea ce s-a întâmplat atunci.
Ghidul meu mi-a răspuns:
– Când îţi vei sfârşi viaţa pământească şi te vei întoarce la cer, vei afla multe lucruri pe care nu eşti încă pregătit să le înţelegi. În starea ta actuală nu dori să afli mai multe decât ceea ce este relatat în Scripturi. Este suficient să ştii că îngerii au păcătuit şi că pentru păcatul lor au fost aruncaţi în iad. Dar felul cum duhurile curate ar putea naşte un gând în inimile lor împotriva Purităţii eterne care le-a creat, este ceea ce nu eşti încă capabil să înţelegi.
– Am observat, am spus eu, că cei din iad se plâng cel mai mult de chinul propriilor sentimente de vinovăţie, care confirmă justeţea pedepsei lor. Această închisoare sumbră este cel mai bun loc de a înţelege în mod corect păcatul fiindcă, dacă n-ar fi fost atât de grav, n-ar fi fost răsplătit cu o astfel de pedeapsă extremă.
– Ceea ce spui este foarte adevărat, dar există un loc şi mai bun pentru a vedea răsplata cuvenită pentru păcat. Aceasta poate fi văzută când Îl priveşti pe Fiul cel binecuvântat al lui Dumnezeu pe cruce. Acolo putem vedea efectele teribile ale păcatului. Acolo putem vedea tot răul cauzat de păcat, pentru că toate suferinţele condamnaţilor de aici sunt ale unor fiinţe create, dar pe cruce poţi vedea pe Dumnezeu care suferă.
– Cu siguranţă, am adăugat eu, dreptatea şi mila au triumfat în ceasul acela întunecat. Dreptatea a fost pe deplin satisfăcută la cruce prin pedeapsa păcatului, iar mila a triumfat acolo, deoarece mântuirea pentru păcătoşii neajutoraţi a fost isprăvită. Laude eterne Numelui Său sfânt, pentru că harul Său m-a făcut în stare să primesc această mântuire, devenind un moştenitor al slavei! Îmi amintesc că unele dintre aceste suflete pierdute de aici s-au plâns că, atunci când mântuirea le-a fost oferită, ei au refuzat-o. Prin urmare, numai harul Lui m-a ajutat s-o accept. În acel moment, însoţitorul meu strălucitor mi-a spus că trebuie să mă aducă înapoi pe pământ şi să mă lase acolo până când va veni timpul meu să intru în slava cerească.
– Vino, a spus el, să lăsăm acest loc de durere şi groază în posesia locuitorilor lor întunecaţi.
Într-un timp foarte scurt m-am trezit iarăşi pe pământ. Am fost lăsat chiar în locul în care îngerul m-a întâlnit, când mă gândisem la sinucidere, fiind ispitit de diavolul, care a încercat să mă convingă că nu există Dumnezeu.
Cum m-am întors acolo, nu ştiu. Dar, de îndată ce m-am întors, îngerul luminos care a fost ghidul meu mi-a spus:
– John, trebuie să plec acum. Eu am o altă misiune de împlinit. Laudă-L pe Cel care stă veşnic pe scaunul de domnie, care are toată puterea în cer, pe pământ şi în iad. Laudă-L pentru toate minunile dragostei şi harului Său, pe care ţi le-a arătat într-atât de scurt timp!
Îndată ce eram pe punctul de a răspunde, îngerul a dispărut şi am fost lăsat singur. Am petrecut ceva timp gândindu-mă la lucrurile uimitoare pe care le-am văzut şi le-am auzit, apoi am îngenuncheat şi m-am rugat. După ce m-am ridicat, am început să binecuvântez şi să laud pe Dumnezeu pentru toată bunătatea Sa.
Când am ajuns înapoi acasă, familia mea era foarte surprinsă să vadă cât de mult mi se schimbase chipul. S-au uitat la mine ca şi cum abia m-ar recunoaşte. I-am întrebat ce anume priveau. Ei au răspuns că transformarea feţei mele îi uimea.
Le-am spus:
– Cum, sunt atât de mult schimbat?
Ei mi-au răspuns:
– Ieri arătai atât de deprimat, încât faţa ta era imaginea disperării. Dar acum, ea este radioasă, frumoasă, plină de bucurie şi de o satisfacţie desăvârşită.
– Dacă aţi fi văzut, le-am răspuns, ceea ce am văzut azi, nu v-ar mai surprinde schimbarea din mine.
Apoi m-am dus în camera mea, am luat stiloul şi cerneala, şi am scris rândurile acestea, despre tot ceea ce am auzit şi văzut. Şi sper ca acei ce vor citi să fie atinşi în inimile lor, la fel cum am fost şi eu, în timp ce am scris toate aceste experienţe. Sfârşit.
Despre Rai: ”Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră preascumpă, străvezie ca cristalul. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie.
Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu,. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii. Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului.
Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa, cap. 21-22).
Despre Iad: ”Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate! Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!
Dar, cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apocalipsa, cap. 21-22).
