„După câteva zile, Isus S-a întors în Capernaum. S-a auzit că este în casă şi s-au adunat îndată aşa de mulţi, că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea uşii. El le vestea Cuvântul. Au venit la El nişte oameni care I-au adus un slăbănog, purtat de patru inşi.
Fiindcă nu puteau să ajungă până la El, din pricina norodului, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus şi, după ce l-au spart, au coborât pe acolo patul în care zăcea slăbănogul. Când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!” Unii din cărturari, care erau de faţă, se gândeau în inimile lor: „Cum vorbeşte Omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” Îndată, Isus a cunoscut, prin duhul Său, că ei gândeau astfel în ei şi le-a zis: „Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: „Păcatele îţi sunt iertate”, ori a zice: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”? Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, „Ţie îţi poruncesc”, a zis El slăbănogului, „scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă.” Şi îndată, slăbănogul s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a ieşit afară în faţa tuturor; aşa că toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: „Niciodată n-am văzut aşa ceva!”[1]
Vedem în aceste versete că oamenii au venit în casa aceea pentru că auziseră că Domnul Isus era acolo. Ei au fost atraşi de prezenţa Lui în casa respectivă Tot aşa trebuie să ni se întâmple şi nouă, trebuie să venim la Domnul pentru că prezenţa Lui se află într-un loc anume şi nu pentru oamenii care sunt acolo. Este uşor să ascultăm părerile oamenilor, dar unul singur Îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu şi anume, Fiul Lui. Noi avem nevoie să fim învăţaţi de Domnul Isus care Îl cunoaşte pe Tatăl. Domnul Isus vorbeşte prin gurile celor care trăiesc o viaţă pentru slava Lui în curăţie şi într-o relaţie plină de dragoste faţă de El.
Când a venit Domnul în acea casă, nu a făcut ritualuri religioase ci a început să-i înveţe vestindu-le Cuvântul. Aceasta a fost lucrarea Sa cea mai importantă dincolo de toate minunile pe care le înfăptuise. Evanghelia Noului Testament o scria chiar El prin cuvintele Sale. Evanghelia Domnului Isus trebuie cunoscută de toţi oamenii pentru că acolo găsim calea adevărată care ne duce spre ceruri. Orice om ar trebui să prezinte interes pentru sufletul lui încă de pe pământ, să acorde timp pentru a cerceta ceea ce este scris în Biblie despre păcat, despre mântuire şi despre viaţa veşnică. Dacă am realiza cât de trecătoare este viaţa aceasta de pe pământ şi ne-am gândi că sufletele noastre vor trăi veşnic am căuta să ne apropiem de Dumnezeu pentru ca El să ne înveţe cum să ajungem în cer, în slava Sa. Ca să nu ne înşelăm trebuie să citim Cuvântul Său care este ca o oglindă care ne arată pe fiecare aşa cum suntem. Dumnezeu nu ne-a lăsat mai multe cărţi, ci una singură în care aflăm adevărul Lui desăvârşit. Trebuie să ne facem timp pentru Scriptură, pentru că într-o zi Domnul ne va cere socoteală de modul în care ne-am petrecut timpul. Nu trebuie să ascultăm părerile oamenilor, ci singuri să ne apropiem de Dumnezeu călăuzindu-ne după Cuvântul Lui, pentru că în acest fel nu ne vom înşela. „Temelia cuvântului Tău este adevărul, şi toate legile Tale cele drepte sunt veşnice.”[2]
Când Domnul Isus a început să vorbească oamenilor, primele Lui Cuvinte au fost „Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.”[3] Dacă am rezuma întreaga învăţătură a Domnului Isus, concluzia este acest verset. Cel mai important lucru pentru om este pocăinţa şi credinţa care trebuiesc duse până la capăt pentru că „mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui.”[4]
La Domnul Isus a fost adus un paralizat pe un fel de targă. Acest om a fost adus de alţii, pentru că nu putea merge de unul singur. Datoria noastră în viaţa aceasta este să-L cunoaştem pe El şi să ajungem într-o zi în faţa Lui ca să ne putem plânge păcatele. Dacă noi nu vrem să venit la Dumnezeu în zilele noastre bune, s-ar putea să ajungem să cerem milă într-o altă postură, aceea de oameni bolnavi. Dacă nu vrem să venim la El cât suntem bine, Domnul poate îngădui să ne pierdem sănătatea şi poate aşa să ne îndreptăm ochii spre El. Să nu aşteptăm acea clipă, ci să răspundem chemării Lui astăzi. „Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.”[5]
David însuşi mărturiseşte: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită!”[6] Atâta timp cât trăim o viaţă de păcat, mâna lui Dumnezeu apasă asupra noastră, dar soluţia este să ne mărturisim păcatele şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele cât suntem în viaţă.
Acest slăbănog a venit la Domnul cu o atitudine de pocăinţă şi cunoaştem acest lucru datorită cuvintelor pe care i le spune Domnul: „Iertate îţi sunt păcatele!” Singurul care poate ierta păcatele este Domnul Isus care a purtat toate păcatele omenirii asupra Lui, fiind şase ore despărţit de Dumnezeu. Moartea Lui pe cruce are scopul de a rosti aceste cuvinte în dreptul nostru: „Iertate îţi sunt păcatele.” Domnul cunoştea ce gânduri erau în inima acestui om, ştia că ajunsese la pocăinţă, de aceea i-a făcut parte de iertarea Lui. Dacă ne smerim înaintea Lui şi simţim durere pentru păcatele noastre, dacă ne plângem vina, El este credincios să ne ierte.
Domnul Isus ne va pune într-o zi sub ochi tot ce am făcut în viaţa noastră atât pe faţă cât şi în ascuns. De aceea trebuie să ne dorim să obţinem iertarea păcatelor aici pe pământ. Dacă vom fi împăcaţi cu Dumnezeu, El ne va primi în cerul Lui şi vom avea parte de o viaţă veşnică plină de bucurii şi de experienţe minunate pe care nu le-am mai trăit niciodată. Lucrul cel mai important este dacă o dată în viaţă ne-am întâlnit cu Dumnezeu, pentru că nu ştim ziua în care ne vom prezenta la judecată. Să venim la Domnul cu pocăinţă şi credinţă şi să fim doritori să avem vieţile schimbate prin puterea Lui.
Acest slăbănog a primit de la Domnul atât iertare de păcatele lui, cât şi vindecare completă pentru boala şi neputinţa lui. Aceasta este oferta lui Dumnezeu pentru toţi cei care ajung să se întâlnească cu El, iertare de păcate şi o viaţă nouă plină de bucurie şi de speranţă pentru fiecare zi, chiar dacă vom trece prin necazuri şi suferinţă. Numai o rugăciune sinceră din toată inima ne poate salva de păcate şi de pedeapsa veşnică. Într-o zi aceste timpuri de îndurare se vor sfârşi, de aceea, dacă Domnul ne vorbeşte astăzi, trebuie să credem acum pentru că mâine s-ar putea să fie prea târziu.
Domnul Isus i-a spus slăbănogului să-şi ridice patul şi să umble. Trebuie să fim conştienţi de faptul că nu va exista o vindecare de boală în toate cazurile, pentru că sunt oameni care după ce s-au împăcat cu Dumnezeu au murit şi s-au întâlnit cu el în ceruri. Lucrul esenţial nu este cât timp trăim pe pământ ci cum trăim, cum ne vom prezenta în faţa judecătorului drept, cu păcatele iertate sau cu conştiinţa încărcată pentru că am fi putut să ne întoarcem la El când ne chema. „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său.”[7]
[1] Marcu 2:1-12.
[2] Psalmul 119:160.
[3] Marcu 1:15.
[4] Eclesiastul 7:8.
[5] Romani 2:4,5.
[6] Psalmul 32:3-6.
[7] Efeseni 1:7.
