Caracterul Domnului Isus

„După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri deoparte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da. Ilie li s-a arătat împreună cu Moise şi stătea de vorbă cu Isus. 

Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus: „Învăţătorule, este bine să stăm aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise, şi una pentru Ilie.” Căci nu ştia ce să zică, atât de mare spaimă îi apucase. A venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui; şi din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi!” Îndată ucenicii s-au uitat împrejur, şi n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei.”^[1]

Domnul Isus mai face încă astfel de minuni şi transformă vieţile oamenilor. Ceea ce evanghelistul relatează în aceste versete este faptul că Domnul Isus are o slavă a Sa proprie şi că El s-a coborât din acea slavă pentru a lua chip de om pe pământ pentru noi. Ucenicii Domnului au văzut multe minuni înfăptuite de Domnul Isus, vindecări, exorcizări şi minuni asupra naturii. Cu toate acestea ucenicii nu ştiau totul despre Domnul Isus. El era Fiul lui Dumnezeu venit pe pământ. Din acest motiv Domnul a luat cu Sine trei ucenici, s-a urcat cu ei pe munte şi acolo au putut vedea adevărata slavă a Fiului lui Dumnezeu. Domnul Isus a luat păcatele omenirii în trupul Său pe lemn, dar El nu a fost un simplu om, ci Fiul lui Dumnezeu îmbrăcat în slavă.

Spaima ucenicilor a fost atât de mare când au văzut slava Domnului, încât nu mai ştiau ce să zică. Ei Îl cunoşteau pe Domnul în detaliu ca şi om, dar s-au umplut de spaimă când L-au cunoscut ca Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Primul lucru pe care trebuie să-l ştim noi este că prima însuşire a lui Dumnezeu este că El este sfânt şi drept. El s-a descoperit încă din vechime ca şi un Dumnezeu sfânt. Când au păcătuit Adam şi Eva primul lucru care l-au făcut ei a fost să se ascundă, pentru că erau conştienţi de faptul că Dumnezeu este Sfânt. De aceea s-au ascuns ştiind că sunt vrednici de pedeapsă. Le era teamă că Dumnezeu i-ar fi putut nimici pe loc pentru că au păcătuit. Domnul a pus în faţa grădinii Edenului doi heruvimi cu săbii învăpăiate ca să apere grădina, pentru că omul păcătuise şi astfel, prin păcat, apăruse separarea omului de Dumnezeu.

Când Dumnezeu i s-a descoperit lui Moise, el care era fiul fiicei lui Faraon, ajunge în pustie şi stă acolo timp de patruzeci de ani. Primul lucru pe care i-l spune Dumnezeu când i se arată într-un rug de foc a fost: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.”  Şi a adăugat: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” Moise şi-a ascuns faţa, căci se temea să privească pe Dumnezeu.”^[2] Moise se temea să-L privească pentru că Dumnezeu este Sfânt. Singura atitudine pe care o poate avea omul în faţa Lui este să cadă cu faţa la pământ. Omul păcătos nu poate sta în prezenţa unui dumnezeu sfânt. Pe muntele Sinai încă se mai văd urmele locului unde evreii făcuseră un viţel de aur pentru a se închina înaintea lui, deoarece vârful acelui munte este ars. Muntele acela există astăzi ca mărturie a sfinţeniei lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste, El are îndelungă răbdare şi este plin de bunătate, dar El este şi un Dumnezeu Sfânt care judecă cu dreptate pe toţi cei care trăiesc în păcate.

Când Domnul s-a coborât pe muntele Sinai poporul Israel s-a umplut de spaimă: „Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura şi stătea în depărtare. Ei au zis lui Moise: „Vorbeşte-ne tu însuţi şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.” Moise a zis poporului: „Nu vă înspăimântaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi.”^[3]

Domnul vrea ca fiecare om să aibă înaintea ochilor Lui sfinţenia sa pentru a se teme de El. Teama de Dumnezeu ne face să nu mai păcătuim. Dumnezeu este de trei ori sfânt şi dacă avem păcate în vieţile noastre nu vom putea sta în faţa Lui. Să nu credem că Dumnezeu era aşa numai în Vechiul Testament, căci El este acelaşi ieri şi azi şi în veci. Dumnezeu îi cheamă pe toţi cei care sunt ai Lui, să fie puşi deoparte şi să-L cinstească pe El cu vieţi curate.

Domnul Isus este de asemenea sfânt. Domnul Isus îi spune unuia dintre ucenicii Săi care nu înţelesese că Dumnezeu locuia în El: Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar: „Arată-ne pe Tatăl”? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.”^[4] Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine. Petru, Iacov şi Ioan L-au văzut în toată slava Lui. Petru scrie mai târziu: „În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt.”^[5]

Dacă ucenicii care trăiseră cu El timp de trei ani şi jumătate s-au umplut de spaimă când Domnul le-a arătat slava Lui, ce vom face noi dacă nu ne împăcăm cu Dumnezeu? Toţi cei care au văzut slava Domnului Isus au căzut cu faţa la pământ înaintea Lui, iar apostolul Ioan, cel care stătea cu capul pe pieptul Domnului Isus, face această descriere uimitoare a Domnului Isus în cartea Apocalipsa: „Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus Hristos. În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă. Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea.” M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi, când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi, în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe Cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea lui.” Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă.”^[6]

     Ar trebui să ne tem cu toţii de Domnul Isus, pentru că într-o zi cu toţii Îl vom vedea în slava Lui şi dacă nu suntem pregătiţi pentru acea întâlnire, nu ne va putea fi binevoitor. Dacă Ioan care era un ucenic apropiat de Domnul Isus a căzut cu faţa la pământ înaintea Lui, ca mort, cum vom sta noi în picioare în faţa Lui?

„Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…”^[7] Pentru că El este sfânt porunceşte tuturor oamenilor să se pocăiască. Aceasta este o poruncă pe care ar trebui să o împlinească fiecare om de pe pământ, iar cei care nu vor să se supună poruncii Lui vor muri. De cele mai multe ori oamenii Îl văd pe Dumnezeu numai ca pe un Dumnezeu al dragostei, dar trebuie să ţinem cont mai întâi de sfinţenia Lui ca să putem cunoaşte dragostea Sa.

Evanghelia începe cu cunoaşterea noastră şi a lui Dumnezeu. Vestea bună este că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat şi a venit pe acest pământ blestemat din cauza păcatului pentru a ne da viaţa veşnică în dar. Trebuie să ne gândim la clipa morţii noastre pentru că nu putem cunoaşte cu exactitate momentul în care Dumnezeu ne va cere înapoi sufletele. El a pus suflare de viaţă în noi şi tot El este cel ce va revendica ceea ce Îi aparţine de drept. Orice om trebuie să se pocăiască, să se întoarcă de la căile lui rele la Dumnezeu şi să se împace cu El pe pământ, pentru că, odată ajuns în eternitate, va fi prea târziu pentru pocăinţă.

Dacă toate lucrurile în vieţile noastre par negre, Dumnezeu este Cel care poate restaura totul, Cel care poate schimba viaţa oricărui om care crede şi se întoarce de la păcatele lui la Dumnezeu ca să i se ierte păcatele. Dar, după momentul pocăinţei, creştinii trebuie să ţină cont de cuvintele scrise de apostolul Petru: „Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt”. Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.”^[8]

Aceasta este singura cale prin care putem ajunge în ceruri curaţi şi fără vină înaintea Domnului Isus, stăruind în sfinţirea vieţilor noastre. Domnul Isus ne cere ca viaţa noastră să fie curată în toate aspectele ei, de aceea din vieţile noastre trebuie să dispară cu desăvârşire păcatul: furtul, minciuna, curvia, mânia, răutatea, neiertarea şi multe alte lucruri de genul acesta. „Lepădaţi, dar, orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire; şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul.”^[9] Pe calea Domnului trebuie să mergem cu atenţie, având întotdeauna frica de El înaintea ochilor noştri ca să nu păcătuim împotriva Lui.

Prin urmare, procesul de mântuire cuprinde trei părţi: iertarea păcatelor, sfinţirea vieţii şi slujirea Domnului Isus.

• „Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele.”^[10]
• „Astfel, dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur.”^[11]
• „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare.”^[12]

Dacă îndeplinim toate aceste trei condiţii, atunci din inimile noastre vor curge râuri de laudă la adresa lui Dumnezeu. Acesta este îndemnul Domnului pentru toţi cei care doresc să Îl urmeze pe El în adevăr. „Preaiubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pământeşti, care se războiesc cu sufletul.”^[13] „Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.”^[14]

^[1] Marcu 9:2-8.

^[2] Exod 3:5,6.

^[3] Exod 20: 18-20.

^[4] Ioan 14:9,10.

^[5] 2 Petru 1:16-18.

^[6] Apocalipsa 1:9-17.

^[7] Faptele Apostolilor 17:30,31.

^[8] 1 Petru 1:14-19.

^[9] 1 Petru 2:1-3.

^[10]  Faptele Apostolilor 3:19.

^[11] Filipeni 2:12.

^[12] 1 Petru 2:5, 9,10.

^[13] 1 Petru 2:11.

^[14] 2 Timotei 2:22.