Un fruntaş a întrebat pe Isus: „Bunule Învăţător, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” „Pentru ce Mă numeşti bun?”, i-a răspuns Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.
Ştii poruncile: „Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.” „Toate aceste lucruri”, I-a zis el, „le-am păzit din tinereţea mea.”Când a auzit Isus aceste vorbe, i-a zis: „Îţi mai lipseşte un lucru: vinde tot ce ai, împarte la săraci, şi vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino şi urmează-Mă.” Când a auzit el aceste cuvinte, s-a întristat de tot; căci era foarte bogat. Isus a văzut că s-a întristat de tot şi a zis: „Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii! Fiindcă mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.” Cei ce-L ascultau au zis: „Atunci cine poate fi mântuit?” Isus a răspuns: „Ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu.” Atunci Petru a zis: „Iată că noi am lăsat totul şi Te-am urmat.” Şi Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să-şi fi lăsat casa, sau nevasta, sau fraţii, sau părinţii, sau copiii, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.”[1]
Aceasta era ultima perioadă a călătoriei Domnului Isus pe pământ înainte de Calvarul Lui şi una dintre ultimele persoane cu care vorbeşte este tânărul bogat. Din punct de vedere social acest tânăr avea tot ce îi trebuia. În Israel pe vremea aceea erau foarte mulţi săraci, iar acest tânăr era o persoană privilegiată pentru că era înstărit. Totuşi faptul că era tânăr şi bogat nu însemna că era şi fericit. Nici tinereţea, nici banii nu aduc fericirea nimănui. Setea sufletului omenesc după Dumnezeu nu poate fi săturată cu aceste lucruri. Omul a fost creat cu un gol înlăuntru care poate fi umplut numai de către Creatorul Său.
Acest tânăr a venit la Domnul Isus în căutarea umplerii acestui gol. El era singurul care putea aduce rezolvare acestei probleme. La Domnul trebuie să venim alergând, să Îl căutăm cu toată inima atâta vreme cât se poate găsi.[2] Acest tânăr era conştient de faptul că Domnul Isus deţinea adevărul, că este Fiul lui Dumnezeu, de aceea s-a aruncat la pământ înaintea Lui. Tânărul a pus întrebarea corectă, şi-a pus problema cum poate fi mântuit. Sunt trei lucruri care duc la mântuire: pocăinţa, credinţa şi urmarea Domnul Isus. Dacă cineva nu este dispus să-L urmeze pe El, este cu neputinţă să fie mântuit. Pocăinţa adevărată este aceasta: „Dar chiar acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet!”[3], aceasta este întoarcerea adevărată la Dumnezeu. Faptul că o persoană se ridică în picioare şi afirmă că L-a primit pe Domnul Isus în inimă, nu înseamnă nimic. Pocăinţa trebuie să fie în inima omului, să existe plâns pentru păcat şi durere. Pocăinţa trebuie să dureze toată viaţa noastră, să ne recunoaştem vina înaintea Lui şi să nu uităm niciodată din ce păcate ne-a scos. Cei din poporul Israel când se pocăiau, se îmbrăcau în saci, se aruncau cu faţa în ţărână şi îşi plângeau păcatul. David, povesteşte momentul pocăinţei sale astfel: “Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.”[4]
La Domnul Isus se vine cu pocăinţă, dacă nu venim în zadar. Acestui tânăr bogat îi lipsea pocăinţa. El a venit la Domnul cu o părere foarte bună despre el însuşi. Dacă nu ne sfâşiem inima înaintea Lui, nu vom putea căpăta iertare şi eliberare, dacă nu ne doare de păcatele noastre. Domnul Isus îi aminteşte poruncile din Lege, punându-I “oglinda în faţă”. Tânărul trebuia să se cerceteze pe sine şi să se vadă murdar în prezenţa Domnului. El însă spune o minciună afirmând că a păzit toate poruncile, pentru că nimeni nu putea ţine toată Legea. Domnul Isus a fost singurul care a putut. Atunci Domnul i-a dat testul final pentru a-I arăta inima. I-a cerut să renunţe la tot ce are şi apoi să-L urmeze. A-L urma pe Domnul Isus însemna a primi batjocură şi chiar a-ţi pune viaţa în primejdie.
Cine vrea să-L urmeze pe Domnul Isus trebuie să fie conştient că fără renunţare nu este posibil să-L urmezi. Domnul Isus l-a iubit pe acest tânăr, dar aştepta pocăinţă reală, credinţă şi renunţare. Dacă Îl iubim, lăsăm totul de dragul Lui, dacă ni se cere. Diavolul va veni să ne spună că dacă Îl urmăm pe Domnul Isus ne vom pierde viaţa. Aceasta este minciuna lui, pe care o foloseşte pentru a-I da înapoi pe cei care se decid să-L urmeze pe El. Domnul Isus însă spune: “Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga.”[5] Acest tânăr şi-a făcut calculul şi a socotit că dacă Îl va urma pe Domnul va pierde tot ce are pe acest pământ, neluând însă în seamă că urma să-şi piardă viaţa veşnică. Domnul Isus ne-a spus încă de la început că în lume vom avea necazuri, dar că El a biruit lumea, şi noi, prin puterea pe care El ne-o dă, putem de asemenea să biruim.[6]
Domnul Isus a suferit toată ocara posibilă pentru ca omenirea să fie salvată. Domnul Isus ne cere să ne purtăm crucea în fiecare zi, să murim faţă de noi zilnic. Acest tânăr nu a fost dispus să moară faţă de el, faţă de dorinţele şi de poftele lui, dar a pierdut şansa vieţii sale. A pierdut şansa de a fi ucenicul Domnului Isus. Tânărul a crezut că drumul Domnului este prea greu de urmat fără să ia în considerare că Domnul Însuşi este Cel care ajută, Cel care dă putere să-L urmăm. El a spus: “Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.”[7] Fiul lui Dumnezeu spune adevărul, cel care ne dă înapoi de pe calea Sa este diavolul. Standardul Domnului este unul înalt, dar El are rămăşiţa Lui credincioasă care Îl urmează până la moarte. Aceasta este chemarea fiecăruia dintre noi: lepădarea de sine şi încrederea deplină în Dumnezeu. Ucenicii renunţaseră la tot ce aveau pentru Domnul. Domnul Isus îi spune lui Petru că renunţarea lor la tot ceea ce aveau pe acest pământ va fi foarte mult răsplătită şi pe pământ şi în ceruri: “Adevărat vă spun că nu este nimeni care să-şi fi lăsat casa, sau nevasta, sau fraţii, sau părinţii, sau copiii, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.”[8] Noi renunţăm la lucruri de nimic şi Domnul ne dă ca răsplată viaţa veşnică, bucurie veşnică în prezenţa lui Dumnezeu.
Pavel spune despre sine: “eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, evreu din evrei; în ce priveşte Legea, fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană. Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.”[9]
Iubirea faţă de lume şi faţă de toate lucrurile din lume este un mare păcat în ochii lui Dumnezeu. Zacheu care era mai marele vameşilor (un fel de ministru de finanţe în zilele noastre) a venit la Domnul cu pocăinţă. Şi Zacheu a venit ca şi tânărul bogat, alergând la Domnul, dar el şi-a recunoscut vina şi păcatul înaintea Domnului. Domnul Isus nu i-a cerut să vândă tot ce avea pentru a-L urma pe El, ci singur a socotit care trebuia să fie renunţarea în urma păcatelor sale: “jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.”[10]
Domnul Isus le-a spus celor mulţi care veneau după El: „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.”[11] Dacă noi nu Îl iubim pe El mai mult decât orice altceva din viaţa noastră, nu vom putea fi ucenicii Lui. Dacă nu facem din Domnul scopul existenţei noastre, nu suntem ucenicii Lui.
Domnul Isus ne vrea cu totul pentru El, să fim ucenicii Lui, predaţi în întregime cu toată inima noastră. Mulţi îşi spun “ucenici ai Domnului”, dar îşi păstrează viaţa pentru ei înşişi. Dacă cei care nu Îl cunosc pe adevăratul Dumnezeu îşi dau viaţa pentru un dumnezeu inexistent, pentru o formă de religie care îi duce în iad, cu atât mai mult ar trebui să ne dăm şi noi vieţile Domnului Isus care vrea să facă ceva bun din noi, care vrea să-Şi slăvească Numele prin purtarea noastră sfântă. Domnul Isus are o mare răsplată pentru toţi cei care aleg să-L urmeze pe El. Cei care dispreţuiesc chemarea Lui, aleg gunoaiele unei lumi care este sortită pieirii.[12]
[1] Luca 18:18-30.
[2] Isaia 55:6.
[3] Ioel 2:12.
[4] Psalmii 32:3-5.
[5] Matei 10:39.
[6] Ioan 16:33.
[7] Matei 11:29,30.
[8] Luca 18:29,30.
[9] Filipeni 3:5-8.
[10] Luca 19:8.
[11] Luca 14:26,27.
[12] 2 Petru 3:10.
