“Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi in subţire; şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire. La uşa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, plin de bube. Şi dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului; până şi câinii veneau şi-i lingeau bubele. Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam.
A murit şi bogatul, şi l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui şi a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.” „Fiule”, i-a răspuns Avraam, „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.” Bogatul a zis: „Rogu-te, dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu; căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.” Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei.” „Nu, părinte Avraame”, a zis el, „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.” Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.”[1]
Deşi oamenii au multe opinii despre ceea ce se întâmplă cu noi după sfârşitul vieţii noastre, totul ne indică faptul că noi avem un Creator, care ne-a creat după asemănarea Lui. Dumnezeu a pus duh din duhul Lui peste făptura umană şi ne-a făcut făpturi veşnice. Noi vom trăi veşnic, vom exista pentru totdeauna după încheierea acestei vieţi. Dumnezeu ne-a lăsat Cuvântul Lui în care ne-a relatat în cele şaizeci şi şase de cărţi scrise de şaizeci de autori diferiţi adevărul Său veşnic. Aceşti autori au existat în diferite perioade şi au răspândit cu toţii adevărul lui Dumnezeu.
Această pildă începe cu cuvintele: “era un om bogat” semnificând faptul că Domnul Isus istorisea o întâmplare reală. El spune chiar şi numele săracului care a ajuns în sânul lui Avraam. Dacă vrem ca numele noastre să capete importanţă trebuie ca noi să fim într-o relaţie bună cu Dumnezeu. În această pildă este vorba despre cer şi iad. Oamenii pun sub semnul întrebării existenţa vieţii veşnice. Toate aceste cuvinte spuse în pildă sunt vrednice de crezut pentru că Însuşi Domnul Isus le vorbeşte. Domnul Isus există din veşnicie, El a existat înainte de crearea pământului şi El a coborât din cer pentru a ne arăta calea spre El: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.”[2] Toată creaţiunea lui Dumnezeu din ceruri Îi dă slavă Tatălui şi Fiului.
Există bine şi există răul, există viaţa şi există moartea, există cerul şi există iadul. În acest moment milioane de suflete gem în chinuri în iad. Dacă cineva ar putea să iasă de acolo şi ar mai avea încă o şansă acel suflet s-ar pocăi imediat pentru că ceea ce contează este veşnicia. Viaţa noastră este trecătoare. “Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere.”[3]
Iadul a fost creat de Dumnezeu ca un loc de pedeapsă pentru diavol şi pentru îngerii căzuţi. Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!”[4] Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi, toţi cei care ajung în iad suportă consecinţa refuzului dragostei lui Dumnezeu. Datorită încăpăţânării oamenilor ei ajung să sfârşească în acel loc groaznic de chin. Diavolul doreşte să atragă umanitatea în iad, pentru a îndurera inima lui Dumnezeu care este plină de dragoste faţă de oameni, atât de plină de dragoste încât El a dat ca jertfă pentru răscumpărarea sufletelor noastre pe Singurul lui Fiu preaiubit.[5] Este o luptă între cel rău şi Dumnezeu pentru sufletele noastre. Diavolul atrage omul prin păcat şi prin poftele lumii acesteia, dar în funcţie de alegerile pe care le facem în această viaţă, ne decidem soarta pentru veşnicie.
Durerile suferite de sufletele care ajung în iad se aseamănă foarte mult durerilor fizice, numai că sunt la o intensitate mult mai mare. Bogatul afirmă că este chinuit grozav în văpaia de foc. În cartea Apocalipsa citim următoarele cuvinte care adeveresc sfârşitul bogatului: “Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc.”[6] Morţii vor lua un trup care va fi chinuit veşnic.
Dumnezeu trebuie căutat pentru ceea ce este El. Prin păcat noi ne-am răzvrătit împotriva Lui, şi dacă nu ne-am împăcăm cu El în această scurtă perioadă trăită pe pământ, vom sfârşi în acel loc de chin veşnic. Dumnezeu cunoaşte toate zilele vieţilor noastre încă dinainte să ne naştem şi cu fiecare zi care trece ne apropiem tot mai mult de veşnicie. Dumnezeu ne-a lăsat Cuvântul Lui scris pentru a ne îndruma spre cer, unde găsim tot ceea ce trebuie să facem ca să nu ajungem în iad ci să trăim o eternitate în prezenţa slăvită a Domnului Dumnezeu.
Iadul este locul chinului conştiinţei “unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge”[7], locul care aduce aminte toate momentele în care Dumnezeu a oferit o şansă la salvare, iar acest gând va măcina sufletul ajuns în iad.
Iadul este un loc de chin groaznic unde cel care ajunge acolo poate vedea slava în care ajung sufletele mântuite: “Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi prorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară.”[8] Noi suntem cei care decidem în dreptul nostru, nu trebuie să amânăm luarea deciziei de a ajunge în rai şi nu în iad, pentru că nu ştim câte zile ne sunt date pe pământ.
“Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi in subţire; şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire.” Aceasta era ocupaţia bogatului care nu îi permitea să se gândească la veşnicie şi la modul în care îşi risipea viaţa trăind în toate plăcerile. El se folosea de toate bunurile lui material pentru a se întreţine, pentru a fi ocupat pentru a-şi administra averile şi pentru a se distra. Dar moartea vine atât peste cei bogaţi cât şi peste cei săraci. Fiecare va fi judecat după modul în care şi-a trăit viaţa. “Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”[9]
Iadul este un loc al plânsului neîncetat, un plâns de durere şi de suferinţă. Pământul este numit în Scriptură “Valea plângerii”, dar plânsul nostru trebuie să se datoreze păcatelor săvârşite. “De ce să se plângă omul cât trăieşte? Fiecare să se plângă mai bine de păcatele lui! Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul.”[10] Bogatul dorea ca cei patru fraţi ai lui care mai erau în viaţă pe pământ să fie salvaţi, el ştia că singura lor şansă pentru a fi salvaţi de acel chin veşnic era să se pocăiască: „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.”[11] Toţi cei care au dispreţuit chemarea Domnului Isus, toţi cei care continuă să trăiască în păcat şi pentru sine, îşi vor primi răsplata faptelor lor. Domnul Isus a plâns pentru noi, dar şi noi la rândul nostru trebuie să ne plângem păcatele şi ruşinea.
Pedeapsa păcatului este o pedeapsă veşnică. Cei care se numesc creştini şi Îl batjocoresc pe Domnul prin viaţa de păcat vor fi aspru pedepsiţi după cum spune Scriptura: “Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului?”[12] “Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui.”[13] Cea mai tragică parte a existenţei iadului este că nu are sfârşit.
Cerul este pregătit pentru toţi cei care şi-au plâns păcatele pe pământ şi au răspuns chemării la pocăinţă făcute de Dumnezeu. Cerul este un loc de fericire veşnică în prezenţa lui Dumnezeu, acolo nu va mai fi păcat, nu va mai fi ispită, ci toate lucrurile vor fi noi: “Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.”[14] Prezenţa Lui va alunga din acel loc toate amintirile trecute, toată îngrijorarea, tot plânsul şi toate păcatele noastre.
În cer nu va mai fi nici suferinţă, nici durere, iar “El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”[15] Nimic întinat nu va intra în cer, pentru că dacă Dumnezeu ar permite aşa ceva, cerul s-ar transforma în iad: “Nimic întinat nu va intra în ea (în împărăţia lui Dumnezeu), nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului.”[16]
De cele mai multe ori suntem tentaţi să-L căutăm pe Dumnezeu când ne aflăm în dificultate, când avem probleme, dar aceasta nu este motivaţia corectă. Dumnezeu trebuie căutat pentru a ne spăla de orice spurcăciune, pentru a ne curăţi de păcate şi pentru a ne îmbrăca în haine curate vrednice de împărăţia Lui. Sarcina noastră ca şi creştini este de a vesti mântuirea tuturor oamenilor, ca nimeni să nu ajungă în acel loc de chin, dacă suntem creştini cu adevărat vom alerga după sufletele pierdute şi ne va păsa de starea sufletelor lor.
[1] Luca 16:19-31.
[2] Ioan 1:1-3.
[3] Iacov 4:14.
[4] Matei 25:41.
[5] Ioan 3:16.
[6] Apocalipsa 20:11-15.
[7] Marcu 9:44.
[8] Luca 13:28.
[9] 2 Corinteni 5:10.
[10] Plângerile lui Ieremia 3:39,40.
[11] Luca 16:30.
[12] Evrei 10:29.
[13] 2 Tesaloniceni 1:9.
[14] Apocalipsa 21:1,2,3.
[15] Apocalipsa 21:4.
[16] Apocalipsa 21:27.
