În Evanghelia după Ioan ni se adeverește faptul că Ioan Botezătorul, când L-a văzut apropiindu-se pe Domnul Isus, a mărturisit despre El: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Dar știm noi cu adevărat cine este acest Miel care ridică păcatul lumii?
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că El ”a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii” (1. Petru 1:20) și că din El, prin El și pentru EL a luat ființă întreaga creație (Romani 11:36).
Prin aceste cuvinte Duhul lui Dumnezeu ne duce înapoi în eternitate pentru a putea începe adevărata istorisire a Mielului. Când Mielul lui Dumnezeu intră în lume, El zice lui Dumnezeu Tatăl: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup” și că ”în sulul cărţii este scris despre Mine, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!’”(Evrei 10:5,9).
Într-adevăr Mielul lui Dumnezeu ”s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr.” (Ioan 1:14). Dar mai înainte de a ni se arăta pe pământ prin întruparea Lui, Dumnezeu ne-a vorbit încă din vechime prin robii Lui proroci de necesitatea jertfei Mielului.
Abel, deşi mort de mii de ani, prin jertfirea întâilor născuţi din turma lui pentru Dumnezeu, ne descoperă primul mare adevăr, pe care fiecare păcătos care vine la Dumnezeu trebuie să îl înveţe, şi anume că “fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evrei 9:22).
Istoria Mielului se continuă cu Avraam în acel tablou măreţ în care i-a fost testată credinţa, când Dumnezeu i-a cerut să sacrifice pe singurul său fiu pe care îl iubește pe altar. În adevăr omul nu a fost încercat atât de mult în credința lui înainte de Avraam de către Dumnezeu care i-a cerut să aducă o jertfă: “Ia acum pe fiul tău”. Dar sabia lui Dumnezeu, Cuvântul Său, străpunge mai adânc în sufletul său, pentru că trebuie să fie “singurul tău fiu”, şi încă mai adânc, pentru că trebuie să fie “Isaac”, cel pe care se bazează toate promisiunile și cel “pe care-l iubeşti”. Dumnezeu vroia să ne facă să înţelegem ce durere provoacă tatălui său jertfa unui fiu pe care îl iubea mai presus de orice.
Avraam avea credința că Dumnezeu putea să-l învieze din morţi pe Isaac, pentru ca făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de el să se împlinească. Când Avraam se pregăteşte să-l jertfească pe Isaac, Domnul Isus, adevăratul Miel de jertfă, priveşte scena aceasta şi îl opreşte, văzând că iubirea lui Avraam pentru El era mai presus de iubirea pe care o simţea faţă de fiul său Isaac. Prin acest exemplu Dumnezeu a vrut să ne arate că omul este îndreptățit înaintea Lui prin credință[1], dar că, prin faptele care urmează acestei credințe, se va putea dovedi autenticitatea credinţei unui om în Dumnezeu.[2] Faptele făcute în neprihănire sunt un efect, rezultatul normal de aşteptat al credinței vii și adevărate în Dumnezeu, iar nu o condiție alături de credință pentru îndreptățirea noastră înaintea lui Dumnezeu.
Dar mai mult decât încercarea credinţei lui Avraam în Dumnezeu și justificarea noastră în fața Lui, Dumnezeu a vrut să ne comunice, prin aceasta, un mesaj și mai profund. În realitate omul nu a fost acela care a trebuit să jertfească, ci Dumnezeu Însuși în dragostea Lui față de oameni, a adus jertfă pe altarul Său pe singurul Său Fiul,”fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”(Ioan 3:16).”
În continuare Moise preia istoria Mielului și îi adaugă noi semnificații profetice. El vorbeşte despre caracterul Aceluia care singur poate să îndeplinească cerinţele lui Dumnezeu, Mielul oferit de Dumnezeu trebuind să fie o jertfă sfântă fără pată, un miel “fără cusur” (Exod 12:5). Jertfa pentru arderea de tot trebuia să fie de parte bărbătească fără cusur (Levitic 1:3) și să fie mistuită de foc pe altar în întregime (Levitic 1:13). Domnul Isusa venit să arunce focul mistuitor al Duhului Sfânt pe pământ (Luca 12:49,50) și să se dea pe Sine ca o ardere de tot pentru Dumnezeu Tatăl nostru.
Mai departe în Lege scrie că cel care a săvârșit păcatul trebuia să-și pună mâna pe capul jertfei și să-și mărturisească păcatul înfăptuit (Levitic 4:32). Cel ce își pune mâinile pe mielul de jertfă se face una cu el și ia natura mielului: păcatele lui treceau asupra mielului care era jertfit și curăția mielului trecea asupra omului păcătos care era astfel curățit de păcate. Dumnezeu ne vorbește prin această imagine că oamenii sunt păcătoși și că pot fi salvați de mânia lui Dumnezeu prin credința în jertfa ispășitoare a Domnului Isus, păcatele întregii omeniri fiind aruncate în sarcina Domnului Isus: ”căci toți au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu.” (Romani 3:23,24). ”Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8,9). Omul însă are două responsabilități înaintea lui Dumnezeu pentru a obține această mântuire în dar de la Dumnezeu: trebuie să creadă în Fiul lui Dumnezeu și să se pocăiască de faptele păcătoase din viața lui. Ioan Botezătorul predica Evanghelia împărăției lui Dumnezeu spunându-le oamenilor să se pocăiască de faptele lor trecute: „El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”(Matei 3:2).
Isaia încheie povestea Mielului din Vechiul Testament. El ne spune felul în care Mielul lui Dumnezeu trebuie să Îşi ducă lucrarea la îndeplinire. El trebuie să fie o jertfă supusă, de bună voie, pentru că El va fi luat ca un ”miel pe care îl duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura.” (Isaia 53:7).
Până acum am aflat din istoria lui Abel că trebuie să existe un miel pentru jertfă, din istoria lui Avraam că Dumnezeu Însuşi va îngriji de mielul pentru jertfă, iar din legea dată de Dumnezeu prin Moise că mielul de jertfă trebuie să fie fără cusur. Dar, așa cum am văzut mai sus, ascunsă în aceste istorisiri din vechime strălucește revelația pe care Biblia ne-o descoperă despre dragostea lui Dumnezeu față de noi și dragostea Fiului față de Tatăl care S-a dat pe Sine cu totul ca o ardere de tot pentru Dumnezeu Tatăl împlinind voia Lui pe pământ: ”Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:9). Moartea ispășitoare a Domnului Isus pe cruce a împăcat mila și dreptatea lui Dumnezeu și ne-a salvat de o piere veșnică[3].
În acelaşi loc unde Dumnezeu îi ceruse lui Avraam să-l aducă pe Isaac ca jertfă, avea să fie răstignit Domnul Isus și să sufere chinuri nespuse stând timp de şase ore pe cruce până când tot sângele din Trupul Lui s-a vărsat pe pământ. Niciun miel oferit de om nu ar putea fi de folos pentru a întâmpina sfinţenia lui Dumnezeu sau păcatul omului. De aceea Dumnezeu Însuși trebuie să ofere Mielul. El a fost sacrificat ca miel de jertfă pentru noi, care eram vrăjmaşii lui Dumnezeu prin păcatele noastre, „căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.”[4] . ”Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi”[5] și ne putem arăta dragostea noastră faţă de Dumnezeu dacă ne îndreptăm viața după Cuvântul Lui şi Îl urmăm pe El prin credinţă pentru restul vieţii noastre.
Trecând la Noul Testament lăsând în urmă imaginile și simbolurile, ne găsim în prezenţa Aceluia care este întruchiparea desăvârşită a lucrurilor trecute din Legea lui Dumnezeu și care le împlinește în persoana Sa.[6] Ioan Botezătorul începe istoria vieții Mielului pe pământ, atunci când “privind la Isus”, răspunde înapoi în timp, peste veacuri, la întrebarea ridicată de Isaac lui Avraam: “Iată Mielul lui Dumnezeu”. Porunca care i s-a dat lui Avraam nu era decât simbolul jertfei lui Isus arătat ca Fiul lui Dumnezeu.
În vreme ce Dumnezeu i-a spus în vechime lui Avraam să aducă ca jertfă pe singurul său fiu pe care îl iubește, noi auzim acum pe Duhul lui Dumnezeu proclamându-L pe Isus ca fiind singurul Fiu al lui Dumnezeu[7], “Hristosul”[8], Cel în care toate promisiunile sunt da şi amin[9] și pe care Tatăl îl iubește nespus de mult.[10]
În noul legământ apostolul Ioan îi răspunde lui Avraam şi descoperă înaintea noastră Mielul în smerirea Lui, iar apostolul Petru însă îi răspunde lui Moise şi lui Isaia şi prezintă Mielul în suferinţele Sale. Astfel, apostolul Petru ne aduce aminte că suntem răscumpăraţi cu sângele preţios al lui Hristos ca miel”fără cusur şi fără prihană” (1.Petru 1:19).
Domnul Isus a fost într-adevăr un miel de jertfă fără cusur. El s-a născut fără păcat, prin lucrarea creatoare a Duhului Sfânt[11] șia trăit o viață fară păcat. În săptămâna patimilor Domnul Isus a fost cercetat de oamenii religioși din Israel ca sa îi găsească vreun păcat în viață, dar nu au putut să îl învinovățească de niciun păcat.[12]
Dar istoria Mielului nu s-a sfârșit cu moartea Lui pe cruce. Apostolul Ioan continuă istoria Mielului, înfăţişând înaintea noastră Mielul în toată splendoarea Lui. De aceasta dată atenția se mută de la pământ spre cer, locul de unde a și coborât Mielul.
Apostolul Ioan, dus de Duhul în cer, vede în mâna dreaptă a lui Dumnezeu o carte a judecăţilor și binecuvântărilor lui Dumnezeu. Este momentul cel mai așteptat din istoria lumii când dreptatea lui Dumnezeu stă să se împlinească. Dar vede că nu se găsește nimeni vrednic să poată deschide cărțile. În cer se lasă o liniște apăsătoare. Dacă nimeni nu poate deschide cartea, cum îşi pot urma judecăţile cursul lor? Cum pot fi obţinute atunci binecuvântările promise? Cum poate fi înlăturat răul şi cum poate fi întemeiată împărăţia neprihănirii lui Dumnezeu?
Căutând cu înfrigurare printre toate mulţimile nesfârşite de sfinți și îngeri apostolul Ioan nu vede pe nimeni în cer vrednic să deschidă cartea. Erau acolo mulţi sfinţi mari, precum Enoh, care umblase cu Dumnezeu în timpul vieții lui pe pământ, Avraam care vorbise cu Dumnezeu, Moise, care a stat în prezența lui Dumnezeu, Ilie care a fost răpit de Dumnezeu, dar niciunul dintre aceștia nu s-a găsit vrednic să deschidă cartea. Apostolul Ioan caută mai departe prin mulțimi să vadă dacă este cineva vrednic să deschidă cărțile lui Dumnezeu, dar nu poate găsi pe nimeni vrednic nici în cer și nici pe pământ. Atunci apostolul Ioan începe să plângă și după o vreme îl aude pe unul dintre bătrâni zicând “Nu plânge! Iată, Leul care este din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a învins ca să deschidă cartea”. Atenția lui se îndreaptă asupra tronului lui Dumnezeu aşteptând să vadă Leul atotînvingător şi ”la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul.” (Apocalipsa 5:6). Mielul care a fost înjunghiat este acum Leul care învinge. El este singurul care are drept de judecată asupra lumii pentru că El a fost acela care a iubit-o mai mult decât pe Sine Însuși și a plătit prețul pentru ea.
Pe pământ Ioan auzise cuvintele Mielului, îl urmase pe Miel în umilinţa Lui. stătuse la picioarele crucii şi fusese martor al suferinţelor Mielului. El văzuse când oamenii I-au străpuns mâinile şi picioarele, văzuse pe Domnul Isus ca Om înălţat când Domnul Isus a venit şi “a stat în mijloc” şi le-a arătat ucenicilor semnele rănilor pe mâinile şi picioarele Sale. Dar de această dată, prin mulţimea imensă a celor răscumpăraţi şi a zecilor de mii de zeci de mii şi mii de mii de îngeri, el vede în mijlocul tronului un Miel înjunghiat. El vede Mielul în slava Lui, Isus Hristos cu semnele rănilor pe mâini şi picioare, Singurul din toată acea măreție veşnică care va purta vreo urmă a suferinţelor de pe pământ.
Şi pe măsură ce apostolul Ioan priveşte pierdut, cu uimire şi adorare, aude marea mulţime de răscumpăraţi izbucnind în cântare, o cântare nouă a Mielului, zicând „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!” (Apocalipsa 5:12). Îngerii nu pot cânta de unii singuri această cântare, dar nici nu pot să rămână tăcuţi când este cântată prin laude puternice și atunci tot cerul se uneşte (făpturile vii, sfinţii răscumpăraţi prin sânge, zecile de mii de îngeri) într-un singur glas.
Dar nici pământul nu poate rămâne tăcut când cerul descoperă spendorile Mielului şi atunci Ioan aude o explozie puternică de laude. De data aceasta toate făpturile create din cer şi de pe pământ se unesc într-un imn măreţ de laudă către Dumnezeu şi către Miel, spunând “Ale Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!”. Cele patru făpturi vii adaugă “Amin”-ul lor la această explozie de laude, iar cei douăzecișipatru de bătrâni, cu inimile umplute de laude s-au închinat înaintea Celui care este viu în vecii vecilor.
Dar, pe parcursul desfășurării tabloului Cărții Apocalipsa trec prin faţa noastră și alte adevăruri înălţătoare ale Mielului. Imaginea acum se mută din nou pe pământ şi ni se îngăduie să vedem Mielul în puterea Sa făcând judecată. După cum a răscumpărat pe sfinţii Săi prin sângele Lui, tot astfel acum El răscumpără pământul. Dar o va face prin focul mâniei Lui. Mielul este cel care deschide peceţile şi are loc judecata (Apocalipsa 6:1). În faţa mâniei Mielului strigă naţiunile cu spaimă (Apocalipsa 6:16) şi împotriva Mielului naţiunile, sub conducerea fiarei, fac război doar pentru a fi biruiţi, şi pentru a arăta că Mielul pe care ei L-au dispreţuit şi L-au pironit pe o cruce şi pe care L-au încoronat cu o cunună de spini a fost înălțat de Dumnezeu ca Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor (Apocalipsa 17:14).
Încă o dată tabloul se mută din cer pe pământ şi ni se îngăduie să vedem noi imagini pline de măreție ale Mielului. Pe pământ, sistemul religios căzut care a purtat atât de mult timp numele Mielului negând însă adevăratul Lui caracter, a fost în sfârşit judecat, iar cerul se bucură de nimicirea lui.
Nimicirea bisericii oficiale false face loc însă prezentării în glorie înaintea Mielului a adevăratei biserici și deschide calea spre nunta Lui. În acest tablou măreţ privim mireasa Mielului (Apocalipsa 21:9), nunta Mielului (Apocalipsa 19:7) şi cina Mielului (Apocalipsa 19: 9). Mireasa înfăţişează biserica pentru care Mielul s-a dat pe Sine, cea pe care El a hrănit-o şi a preţuit-o cu dragostea Lui în toate zilele călătoriei prin pustie. Oricât de slabă, persecutată, împrăştiată şi frântă ar părea să fie biserica, totuşi ea nu a încetat niciodată să fie obiectul dragostei şi afecţiunii Lui. Prin potop şi foc şi persecuţie Mielul şi-a păstrat mireasa Sa, având întotdeauna în vedere marea zi a nunţii.
Apostolul Pavel spune că “sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. (2.Corinteni 11:2). Dragostea care a răbdat cu biserica în călătoria ei prin pustie, care a sfinţit-o şi a curăţit-o, s-a menţinut având în vedere nunta Mielului. Iubindu-i pe ai Săi care erau în lume, El i-a iubit până la capăt, ca să-Şi prezinte Lui Însuşi biserica ”fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.”
Mai rămâne un tablou de împlinit și revelația primită de apostolul Ioan continuă istoria acestor noi străluciri ale Mielului. Am văzut până acum în cer nunta Mielului, dar Mielul nu se mulţumeşte doar cu atât. El o va prezenta înaintea lumii. Apostolul Ioan este dus pe un munte măreţ şi înalt să vadă mireasa Mielului, dar ce vede el de fapt este cetatea cea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer de la Dumnezeu, care descoperă gloria Mielului arătată în adunarea sfinților pentru că deasupra şi dincolo de gloriile cetăţii, apostolul Ioan vede gloriile Mielului. El povesteşte despre zidurile înalte şi măreţe ale cetății, vorbeşte despre porţile din perle, străzile din aur, şi despre temeliile împodobite cu tot felul de pietre preţioase, dar în mijlocul gloriilor şi deasupra gloriilor acestui oraş ceresc este Însuși Mielul. Acela care a coborât pe pământ, care ne-a însoțit în călătoria noastră, care a vorbit cu noi, care a locuit printre noi plin de har şi de adevăr, care a luat parte la sărăcia noastră, care ne-a purtat slăbiciunile noastre, care a plâns cu noi în suferinţele noastre care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi, este Cel care este în mijlocul cetăţii și care este lumina ei.
Cum ar putea lucrurile preţioase din cetatea sfântă să-şi arate frumuseţea în lipsa luminii? Dar Lumina ei este Mielul. Spendorile cetăţii ne pot fermeca mintea, lipsa răului va satisface conştiinţa noastră, dar prezenţa Mielului va satisface sentimentele noastre şi va face pe orice sfânt să se simtă acasă în mijlocul acestor străluciri sublime. Vom vedea spendorile cetăţii, vom vedea râul şi pomul vieţii, dar deasupra tuturor, îl vom vedea pe Miel.
Fie ca puterea Mielului să ne transforme inimile noastre chiar acum pe pământ și să îl cunoaștem cu adevărat pe Mielul lui Dumnezeu în gloria Lui. Amin!
[1] ”Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.” (Romani 4:28).
[2] ”Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?” (Iacov 2:21).
[3] ”Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor...” (2 Corinteni 5:19).
[4] Romani 5:6-8.
[5] 1 Ioan 4:19.
[6] ”În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie.” (Evrei 10:1).
[7] ”Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:18).
[8] „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Matei 16:16); „…Noi am găsit pe Mesia” care, tălmăcit, înseamnă: „Hristos.” (Ioan 1:18).
[9] "În adevăr, fagaduințele lui Dumnezeu, oricate ar fi ele, toate în El sunt "da"; de aceea și "Amin", pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu" (2 Corinteni 1: 20).
[10] ” Căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face...” (Ioan 5:20).
[11] ”Îngerul i-a răspuns:„Duhul Sfânt Se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.”(Luca 1:35).
[12] ” Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46). ” Pilat a zis preoţilor celor mai de seamă şi noroadelor:„Eu nu găsesc nicio vină în omul acesta.” (Luca 23:4).
